Umbra trecutului: Când iubirea se ciocnește de răni vechi

— Maria, nu te supăra, dar Vlad va rămâne la noi o perioadă. Nu am ce face, mama lui a plecat la spital cu bunica, mi-a spus Dinu într-o seară în care ploaia bătea cu furie în geamuri.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad, băiatul lui de opt ani, urma să doarmă în camera de oaspeți — adică exact acolo unde eu îmi țineam toate schițele și proiectele pentru facultate. Am zâmbit forțat, încercând să ascund furtuna din mine.

— Sigur, nicio problemă, am spus, dar vocea mea suna străină chiar și pentru mine.

Nu era prima dată când simțeam că nu sunt pe primul loc. De când Dinu divorțase și ne mutasem împreună, Vlad era mereu prezent între noi — uneori ca o umbră, alteori ca un zid. Îl iubeam pe Dinu, dar nu știam dacă pot iubi și tot ce venea la pachet cu el.

Prima seară cu Vlad a fost un test. Băiatul a venit cu o valiză mică și ochii roșii de plâns. M-a privit scurt, apoi s-a agățat de tatăl lui.

— Tati, pot să dorm cu tine?

Dinu m-a privit scurt, ca și cum ar fi cerut permisiunea. Am dat din cap aprobator, deși simțeam cum inima mi se rupe în bucăți mici. În noaptea aceea am dormit singură pentru prima dată după luni întregi.

A doua zi dimineață, bucătăria era plină de jucării și firimituri. Vlad râdea cu gura plină de cereale, iar Dinu îl privea cu o dragoste pe care nu i-o văzusem niciodată mie adresată. M-am simțit invizibilă.

— Maria, poți să-mi faci și mie sandvișul cum îl faci tu? m-a întrebat Vlad timid.

Am zâmbit larg și i-am pregătit sandvișul preferat al lui Dinu — poate așa mă va vedea și el altfel.

Zilele au trecut greu. Vlad era peste tot: în sufragerie, în baie, în patul nostru. Dinu era mereu obosit sau preocupat. Eu încercam să nu arăt cât mă doare că nu mai avem timp doar pentru noi. Seara, când Vlad adormea, încercam să vorbesc cu Dinu despre ce simt.

— Știu că e greu pentru tine, dar e copilul meu. Nu pot să-l las singur acum, mi-a spus el într-o seară.

— Și eu? Eu unde sunt în povestea asta? am izbucnit eu.

A urmat o tăcere apăsătoare. Dinu s-a ridicat și a ieșit pe balcon. L-am urmat.

— Nu vreau să aleg între voi doi, Maria. Dar Vlad are nevoie de mine acum mai mult ca oricând.

— Și eu am nevoie de tine! am spus printre lacrimi.

M-a luat în brațe, dar îmbrățișarea lui era rece, absentă. Am simțit că pierd teren în fiecare zi.

Într-o după-amiază, când mă întorceam de la facultate, l-am găsit pe Vlad plângând în camera mea. Îmi răscolise schițele și rupsese una dintre ele.

— Îmi pare rău… voiam doar să văd ce desenezi… a bâiguit el printre sughițuri.

Am simțit furia urcându-mi în gât. Am vrut să țip la el, dar m-am abținut. L-am luat în brațe și am început să plângem amândoi.

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Dinu ne-a găsit îmbrățișați pe covorul din camera mea. S-a așezat lângă noi și pentru prima dată am simțit că suntem o familie — ciudată, imperfectă, dar familie.

Dar liniștea nu a durat mult. Mama lui Vlad a ieșit din spital și a venit să-l ia acasă. Vlad nu voia să plece; eu nu știam dacă să mă bucur sau să plâng. Dinu era sfâșiat între două lumi.

După plecarea lui Vlad, casa era pustie. Dinu s-a retras în el însuși; eu m-am aruncat în muncă. Ne vedeam tot mai puțin, vorbeam tot mai rar.

Într-o seară, la cină, am izbucnit:

— Nu mai pot trăi așa! Simt că nu contez pentru tine decât atunci când Vlad nu e aici!

Dinu s-a uitat la mine lung:

— Maria, nu știu dacă pot să-ți ofer ce ai nevoie. Vlad va fi mereu pe primul loc pentru mine.

Am simțit că mi se prăbușește lumea. Am plecat la mama pentru câteva zile. Acolo am stat ore întregi privind tavanul și întrebându-mă dacă iubirea chiar merită atâtea compromisuri.

Mama m-a privit cu blândețe:

— Dragostea adevărată nu cere sacrificii care te distrug pe tine însăți, Maria. Poate că trebuie să-ți găsești locul tău înainte să-l cauți în viața altcuiva.

M-am întors acasă hotărâtă să vorbesc deschis cu Dinu. I-am spus tot ce simt: frica de a fi mereu pe locul doi, nevoia de a fi văzută și iubită pentru cine sunt eu, nu doar ca un accesoriu la viața lui complicată.

Dinu m-a ascultat tăcut. Apoi mi-a spus:

— Poate că niciunul dintre noi nu e pregătit pentru asta acum…

Am decis să ne luăm o pauză. A fost cea mai grea decizie din viața mea — dar poate și cea mai necesară.

Acum stau singură în apartamentul nostru gol și mă întreb: cât de mult putem sacrifica din noi pentru iubire fără să ne pierdem pe drum? Oare chiar trebuie să alegem între fericirea noastră și fericirea celor pe care îi iubim?