Când dragostea și mândria nu ajung: Povestea unei case, a unei familii și a așteptărilor nerostite

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să mă simt ca o musafiră în casa părinților tăi! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce farfuriile rămâneau nespălate pe masa din bucătăria lor imensă, rece ca o sală de muzeu.

Vlad s-a uitat la mine, obosit, cu ochii aceia cenușii pe care îi iubeam cândva pentru blândețea lor. — Irina, știi că nu e așa ușor. Tata nu vrea să ne ajute cu avansul pentru apartament. Zice că trebuie să ne descurcăm singuri, să nu fim „asistați”.

Am simțit cum mă sufoc. De doi ani locuiam în casa părinților lui Vlad, în Cotroceni, printre tablouri scumpe și covoare persane, dar niciodată nu simțisem că aparțin acelui loc. Mama lui, doamna Mariana, îmi zâmbea mereu politicos, dar privirea ei era tăioasă ca lama unui cuțit. „Nu-i nimic, dragă Irina, o să te obișnuiești cu viața de familie mare”, îmi spunea ea când încercam să gătesc ceva românesc și stricăm mirosul de lavandă din bucătărie.

Eu veneam din Titan, dintr-un apartament cu două camere unde mama și tata se certau pe facturi și pe cine spală vasele. Când l-am cunoscut pe Vlad la facultate, mi s-a părut că lumea lui e ca un vis: vacanțe la Sinaia, discuții despre artă și vinuri scumpe. Dar după nuntă, visul s-a transformat într-o capcană aurită.

— Vlad, nu vreau să stăm aici toată viața. Vreau să avem casa noastră. Să pot să pun o poză cu părinții mei pe raft fără să mă simt judecată.

El a oftat. — Știu. Dar salariile noastre abia ajung pentru chirie și ratele sunt uriașe. Tata zice că dacă nu suntem în stare să ne descurcăm singuri, nu merităm nimic.

M-am ridicat brusc și am ieșit pe balcon. Aerul rece de martie mi-a tăiat respirația. Am privit luminile orașului și mi-am amintit de serile din copilărie când stăteam cu mama pe balconul nostru mic din Titan și visam la o viață mai bună.

A doua zi dimineață, la micul dejun, doamna Mariana a venit lângă mine cu o ceașcă de cafea.

— Irina, știu că nu-ți este ușor aici. Dar trebuie să înțelegi: familia noastră are anumite standarde. Nu oricine poate să se ridice la ele.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Nu vreau să mă ridic la niciun standard. Vreau doar să fiu fericită cu Vlad.

Ea a zâmbit rece. — Fericirea vine după ce dovedești că meriți.

În acea zi am decis să vorbesc cu mama mea. Am luat metroul până în Titan și am intrat în apartamentul nostru vechi, unde mirosul de ciorbă și sunetul televizorului pe Antena 1 mă făceau să mă simt acasă.

— Mamă, nu mai pot. Mă simt ca o străină acolo. Nu știu dacă Vlad mă mai înțelege.

Mama m-a privit lung. — Irina, tu ai ales viața asta. Dar dacă nu te simți respectată, nu sta acolo doar pentru că ți-e rușine să te întorci acasă.

Am plâns în brațele ei ca un copil. Tata a venit din sufragerie și m-a bătut ușor pe umăr.

— Fata tatii, banii nu aduc fericirea. Și nici casele mari.

Când m-am întors în Cotroceni, Vlad mă aștepta pe hol.

— Unde ai fost?

— La ai mei. Aveam nevoie să respir.

A tăcut o clipă. — Știi… tata mi-a spus azi ceva ciudat. Cică dacă ne mutăm fără ajutorul lui, să nu mai contăm pe el niciodată.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. — Și tu ce vrei?

— Vreau să fim împreună. Dar mi-e frică să-l dezamăgesc pe tata.

În seara aceea am avut cea mai grea discuție din viața noastră. Am urlat unul la altul adevăruri pe care le ascunsesem ani de zile: că eu mă simt inferioară, că el se teme să piardă aprobarea tatălui lui, că familia lui nu mă va accepta niciodată cu adevărat.

— Irina, eu te iubesc! Dar nu pot rupe totul cu ai mei!

— Și eu te iubesc! Dar nu pot trăi toată viața ca o umbră!

A doua zi dimineață am început să caut chirii pe internet. Am găsit un apartament mic în Militari, aproape de metrou. Vlad a venit acasă târziu și m-a găsit făcând bagajele.

— Chiar vrei să pleci?

— Da. Dacă vrei să vii cu mine, te aștept. Dacă nu… trebuie să învăț să trăiesc fără tine.

A stat mult timp pe gânduri. În cele din urmă, a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— Vin cu tine. Nu mai pot trăi după regulile altora.

Ne-am mutat într-o sâmbătă ploioasă. Apartamentul era mic, zugrăveala scorojită, dar era al nostru. Primele luni au fost grele: bani puțini, certuri dese, dor de confortul pierdut. Dar pentru prima dată simțeam că respirăm liber.

Peste câteva luni am aflat că sunt însărcinată. Vlad a plâns când i-am spus. Apoi a început să muncească dublu ca să putem strânge bani pentru viitorul copilului nostru.

Părinții lui au refuzat să ne vorbească mult timp. Mama mea venea des cu borcane de zacuscă și sfaturi despre cum să crești un copil într-un apartament mic.

Anii au trecut și am învățat că familia nu e despre sânge sau avere, ci despre curajul de a-ți urma inima chiar și când doare cel mai tare.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar pentru că ne e teamă să dezamăgim? Oare cât valorează liniștea sufletului nostru comparativ cu așteptările celorlalți?