Al treilea copil, a treia rană: Când dragostea nu mai e de ajuns

— Nu mai pot, Rareș! Nu mai pot să fiu singură în toată povestea asta! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce îl legănam pe Vlad, cel mai mic dintre copiii noștri. Rareș s-a uitat la mine cu ochii goi, obosiți, și a trântit ușa bucătăriei în urma lui.

Așa începe fiecare noapte de câteva luni încoace. Mă simt ca o pasăre cu aripile frânte, prinsă într-o colivie pe care am construit-o împreună, dar din care doar eu încerc să evadez. Sunt Martina, am 34 de ani și trei copii: Ilinca (8 ani), Darius (5 ani) și Vlad (6 luni). Când Rareș m-a convins că un al treilea copil ne va aduce mai aproape, am crezut orbește. Acum, fiecare zi e o luptă pentru supraviețuire.

Diminețile încep cu țipete: Ilinca nu vrea să se îmbrace pentru școală, Darius varsă laptele pe covor, iar Vlad plânge neconsolat. Rareș iese pe ușă fără să spună nimic, cu geaca aruncată pe umăr și privirea pierdută. Lucrează la un service auto, dar banii nu ajung niciodată. Eu am renunțat la serviciu după ce l-am născut pe Vlad. Mă simt captivă între scutece, facturi și reproșuri.

— Dacă nu făceam al treilea copil, poate nu ajungeam aici! îmi aruncă Rareș într-o seară, când încercam să-i explic că nu mai avem bani pentru laptele praf.

— Dar tu ai vrut! Tu m-ai convins! îi răspund printre lacrimi.

— Da, dar tu trebuia să gândești mai bine! Ești mamă, nu? Trebuia să știi că nu ne permitem!

Cuvintele lui mă dor mai tare decât orice oboseală. Mă simt vinovată pentru fiecare plâns al copiilor, pentru fiecare lipsă din frigider, pentru fiecare ceartă. Mama mea îmi spune la telefon:

— Martina, trebuie să fii tare pentru copii. Rareș e bărbat, știi cum sunt ei… Dar tu ești mama lor!

Dar eu nu mai pot fi tare. Mă uit la mâinile mele crăpate de la atâta spălat și mă întreb când am uitat să mai fiu femeie. Sora mea, Cristina, vine uneori să mă ajute. Ea are un singur copil și un soț care o adoră. O invidiez în taină pentru liniștea din casa ei.

Într-o zi, Ilinca vine acasă plângând:

— Mami, colegii râd de mine că am haine vechi…

Îmi mușc buzele să nu plâng și eu. Îi spun că hainele nu contează, dar știu că minciuna asta doare. Seara îi spun lui Rareș:

— Trebuie să-i cumpărăm Ilincăi ceva nou.

— Cu ce bani? Să vând mașina?

Tensiunea crește ca un nor negru peste casa noastră. Încep să mă gândesc dacă nu cumva ar fi mai bine să plec. Dar unde? La mama? Într-un apartament cu trei copii mici? Sau poate ar trebui să rămân și să lupt pentru familia mea?

Într-o noapte, după o ceartă aprinsă, Rareș pleacă de acasă. Nu răspunde la telefon până dimineața. Mă simt abandonată și furioasă. Copiii mă întreabă unde e tata. Le spun că are mult de muncă.

Când se întoarce, îl găsesc pe balcon fumând nervos.

— De ce te-ai întors? îl întreb încet.

— Pentru copii… și pentru tine. Dar nu știu cât mai rezist.

Îl privesc și văd în ochii lui același gol ca în ai mei. Ne-am pierdut undeva pe drum. Dragostea noastră s-a transformat într-o povară.

Într-o zi de duminică, Cristina mă ia la plimbare prin parc. Îmi spune:

— Martina, poate ar trebui să vorbești cu cineva… un psiholog. Nu e rușine să ceri ajutor.

Mă gândesc mult la asta. În România încă e greu să recunoști că ai nevoie de ajutor psihologic. Dar simt că mă sufoc.

Încep să scriu într-un jurnal fiecare gând negru care mă apasă. Scriu despre frica de a nu-mi pierde familia, despre rușinea de a cere bani împrumut de la mama sau sora mea, despre vinovăția care mă macină când copiii mei suferă din cauza alegerilor noastre.

Într-o seară, după ce copiii adorm greu și casa e cufundată în liniște, îl găsesc pe Rareș stând pe marginea patului cu capul în mâini.

— Îți amintești când visam să avem o casă plină de copii? îl întreb încet.

— Da… dar n-am știut cât de greu va fi.

— Nici eu…

Ne ținem în brațe fără cuvinte. Pentru prima dată după mult timp simt că suntem din nou o echipă, chiar dacă rănită.

A doua zi merg la un centru de consiliere pentru familii. Nu e ușor să vorbesc despre durerile mele cu un străin, dar simt că fac primul pas spre vindecare.

Viața noastră nu s-a schimbat peste noapte. Banii tot nu ajung, copiii tot plâng uneori fără motiv, iar Rareș încă se enervează repede. Dar am început să vorbim mai mult și să ne ascultăm unul pe altul.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi trăim cu răni ascunse sub masca unei familii fericite? Oare dragostea chiar poate salva totul sau uneori trebuie să cerem ajutor ca să ne salvăm pe noi înșine?