Am plecat de lângă soțul meu pentru dragostea din liceu: Povestea unei femei care a ales să-și urmeze inima

— Nu pot să cred că faci asta, Irina! a șoptit soțul meu, Mihai, cu vocea stinsă, când m-a văzut cu valiza în mână, la ora două noaptea. Stătea pe marginea canapelei, în pijamalele lui vechi, cu ochii roșii de nesomn și de neînțelegere. Te rog… nu pleca. Nu acum. Nu așa.

Am simțit cum mi se strânge inima, dar mâinile mele tremurau pe mânerul valizei. În spatele meu, televizorul licărea albastru, fără sunet, ca o fantomă a serilor noastre tăcute. Copiii noștri, Andreea și Vlad, erau deja mari, plecați la casele lor. Casa era prea mare și prea goală pentru doi oameni care nu mai știau să vorbească unul cu altul.

— Mihai, am încercat… Am încercat ani de zile. Dar nu mai pot. Nu mai sunt eu aici. Nu mai suntem noi.

Nu am avut curaj să-l privesc în ochi. Îl iubeam încă, dar nu mai era dragostea aceea care te face să tresari când îi auzi pașii pe hol. Era o iubire obosită, ca o pătură veche, care încălzește dar nu mai aduce bucurie.

Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. În taxiul care mă ducea spre gară, mi-am apăsat fruntea de geam și am plâns în tăcere. Mă simțeam vinovată, egoistă, dar și vie pentru prima dată după mulți ani.

Totul a început cu un mesaj pe Facebook de la Radu, băiatul cu ochi verzi din liceu, prima mea iubire adevărată. Îmi scrisese simplu: „Ți-ai amintit vreodată de mine?”

La început am râs. Ce copilării! Dar am răspuns. Și am vorbit ore întregi despre trecut, despre cum ne-am pierdut unul pe altul după bacalaureat, despre viețile noastre paralele. El divorțase de câțiva ani și locuia la Brașov. Eu eram încă „fericită” în București.

— Irina, știi că nu pot să-ți cer nimic… Dar mi-e dor de tine de parcă n-am trăit niciodată fără tine.

Cuvintele lui m-au urmărit zile întregi. M-am uitat la Mihai cum se afunda tot mai mult în canapea, cu telecomanda în mână și privirea pierdută în știrile de la ora 19. Încercam să-i vorbesc despre mine, despre noi, dar răspunsurile lui erau mereu aceleași: „Ești obosită”, „O să treacă”, „Toți trecem prin asta”.

Într-o zi am găsit curajul să-i spun:

— Mihai, tu mă mai iubești?

A ridicat din umeri fără să mă privească:

— Suntem împreună de 27 de ani. Ce întrebare e asta?

Atunci am știut că nu mai avem nimic de salvat.

Când am ajuns la Brașov, Radu mă aștepta pe peron cu un buchet de liliac alb. M-a îmbrățișat strâns și am simțit că mă întorc acasă după o viață întreagă de pribegie.

Primele zile au fost ca un vis. Mergeam prin oraș ținându-ne de mână ca doi adolescenți scăpați din internat. Râdeam mult, povesteam nopți întregi și făceam planuri pentru viitor.

Dar realitatea nu întârzie niciodată să te prindă din urmă.

Andreea m-a sunat plângând:

— Mamă, cum ai putut? Tata e distrus! Toată lumea vorbește despre tine! Ce-o să zică rudele? Ce-o să zică lumea?

Vlad a fost mai tăcut. Mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper că ești fericită.”

M-am simțit ca o adolescentă prinsă cu minciuna. Oare chiar meritam fericirea asta? Oare nu eram doar o egoistă care a fugit de responsabilitate?

Radu încerca să mă liniștească:

— Irina, ai dreptul la viața ta! Copiii sunt mari, Mihai se va descurca. Nu poți trăi doar pentru ceilalți.

Dar vocea mamei mele răsuna în minte:

— O femeie adevărată nu-și lasă familia! Ce exemplu dai copiilor tăi?

Într-o seară ploioasă, stând la fereastra apartamentului lui Radu și privind luminile orașului, am izbucnit în plâns:

— Poate am greșit… Poate trebuia să rămân acolo unde îmi era locul.

Radu m-a luat în brațe:

— Locul tău e acolo unde ești iubită și fericită.

Au trecut luni de atunci. Încet-încet, copiii au început să-mi vorbească din nou. Mihai mi-a trimis un mesaj scurt: „Sper că găsești ce cauți.”

Nu e ușor să fii judecată de toți cei din jur. Să fii privită ca o trădătoare doar pentru că ai avut curajul să-ți asculți inima. Dar nici nu e ușor să trăiești o viață întreagă doar din datorie.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă fericirea mea merită atâta suferință pentru ceilalți. Dar apoi îl privesc pe Radu dimineața, când îmi aduce cafeaua la pat și îmi zâmbește ca-n liceu.

Poate că viața nu e despre a mulțumi pe toată lumea. Poate că e despre a avea curajul să fii sincer cu tine însuți.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E egoism sau dreptul fiecăruia la fericire?