„Fratele meu are 43 de ani, este necăsătorit și dau vina pe mama noastră”: Deși Bogdan credea în viața de familie, aceasta nu era în cărțile lui indiferent de acțiunile mamei

Bogdan, la 43 de ani, duce o viață pe care mulți ar considera-o de invidiat datorită simplității și libertății sale. Deține un apartament confortabil în inima orașului, îi place jobul său de designer grafic și își petrece weekendurile explorând galerii de artă locale sau făcând drumeții pe traseele din apropiere. Totuși, fiecare întâlnire de familie aduce aceeași conversație inevitabilă, concentrată în jurul celibatului său perpetuu.

Mama noastră, Liliana, o femeie vioaie în anii ei șaptezeci, își exprimă adesea preocuparea față de statutul de singur al lui Bogdan, cu un amestec de îngrijorare și frustrare. „Pur și simplu nu înțeleg de ce un bărbat frumos și de succes ca el nu s-a așezat la casa lui încă,” se plânge ea oricui este dispus să asculte, vocea ei colorată de îngrijorarea unei mame și un indiciu de vinovăție personală.

Eu, Camelia, cu zece ani mai tânără decât Bogdan, am fost martora acestei dinamici ani de zile. Este clar pentru mine că natura autoritară a Lilianei și amestecul constant ar putea să fi contribuit mai mult la stilul de viață actual al lui Bogdan decât ea este dispusă să recunoască sau poate chiar să realizeze.

Crescând, Bogdan a fost întotdeauna copilul de aur, excelând la școală și popular printre colegii săi. Dar așteptările ridicate ale Lilianei păreau să planeze asupra lui ca un nor de furtună constant. Când a mers la universitate, în loc să își exploreze independența, părea să se retragă și mai mult în carapacea sa, alegând activități solitare în locul celor sociale.

După universitate, pe măsură ce prietenii săi începeau să se căsătorească și să își întemeieze familii, Bogdan s-a aruncat în munca și hobby-urile sale. Relațiile sale nu păreau să dureze, iar de puținele ori când aducea pe cineva acasă, ochiul critic și limba ascuțită ale Lilianei erau rapide în a găsi defecte. „Ea nu este potrivită pentru tine,” declara Liliana, adesea după ce sărmana fată pleca. Cu timpul, Bogdan a încetat să mai aducă întâlniri acasă.

Acum, când îl observ pe fratele meu la evenimentele de familie, văd un bărbat care poate s-a resemnat cu singurătatea. Este politicos, participând la conversații cu un zâmbet, dar există o distanță în ochii lui care nu era acolo înainte. Este ca și cum și-ar fi construit un zid în jurul său, unul pe care nici măcar insistențele mamei noastre nu le pot penetra.

Liliana, din partea ei, pare să fie inconștientă de impactul acțiunilor sale. Ea respinge orice sugestie că comportamentul ei ar fi putut influența deciziile lui Bogdan. „El este doar pretențios, atât,” spune ea, dând din mână subiectul. Dar adevărul este că indiferența ei adaugă doar la prăpastia dintre ea și fiul său.

Ultima dată când am încercat să abordez subiectul cu Bogdan, el a dat doar din cap. „Camelia, acum nu mai contează. Mi-am făcut pace cu cum stau lucrurile,” a spus el, vocea lipsită de amărăciune, dar grea cu resemnare. A fost o recunoaștere liniștită a înfrângerii, una care m-a lăsat simțindu-mă tristă și frustrată.

Privindu-l pe fratele meu, nu pot să nu mă întreb despre viața pe care ar fi putut să o aibă dacă lucrurile ar fi fost diferite. Dacă mama noastră ar fi fost mai puțin critică, mai puțin controlantă, ar fi găsit oare pe cineva cu care să își împartă viața? Sau acest drum solitar a fost întotdeauna destinul său, așa cum el uneori susține?

Răspunsul, mă tem, este ceva ce nu vom ști niciodată cu adevărat. Și pe măsură ce mama noastră continuă să se îngrijoreze și să se întrebe despre viitorul lui Bogdan, mă lupt cu un amestec de simpatie și frustrare. În cele din urmă, povestea vieții fratelui meu este una despre potențial alterat de circumstanțe și personalitate modelată în răspuns la așteptări inflexibile. Este o poveste fără un final fericit, o narațiune despre ce ar fi putut fi și ce probabil nu va fi niciodată.