Casa noastră, fără ajutor: Povestea mea și a lui Vlad

— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot să văd cum te chinui, cum te rogi de fiecare bănuț, doar ca să nu cerem nimic de la ai tăi! vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la cafeaua ieftină.

M-am oprit din spălatul vaselor și am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când ne certam pe tema banilor. Mama îmi spusese clar: „Dacă nu vrei să faci ca noi, să stai în apartamentul nostru și să accepți ajutorul nostru, atunci descurcă-te singură!”

Dar eu nu puteam. Nu voiam să trăiesc cu sentimentul că tot ce am e datorită lor. Vlad era la fel. Ne-am încăpățânat să ne construim casa noastră, chiar dacă asta însemna să muncim pe rupte, să ne privăm de orice mică plăcere și să suportăm privirile pline de milă sau judecată ale rudelor.

— Vlad, știi bine de ce facem asta. Nu vreau să aud iar că suntem niște copii răsfățați care nu știu ce-i greul. Vreau să simt că am reușit singuri, că suntem în stare să ne ținem pe picioare, i-am răspuns încet, cu voce tremurată.

El a oftat și s-a așezat la masă, cu capul în mâini. Știam că îl doare la fel de tare ca pe mine. Prietenii noștri râdeau de noi: „Ce rost are să te chinui când părinții tăi au două apartamente goale?” Dar niciunul nu știa cum e să simți că nu ai dreptul la propria viață.

În fiecare zi după serviciu, mergeam pe șantierul nostru improvizat la marginea orașului. O bucată de pământ cumpărată cu greu, cu un credit pe care abia îl puteam duce. Când am început să ridicăm fundația, tata a venit într-o seară:

— Maria, nu vreau să văd cum vă nenorociți viața pentru un vis prostesc. Uite banii ăștia, luați-i și terminați odată casa aia! mi-a spus, punând un plic gros pe masă.

Am simțit o furie oarbă. — Nu vreau banii tăi! Vreau doar să fii mândru de mine! am țipat, iar el a plecat trântind ușa.

Nopțile erau cele mai grele. Stăteam cu Vlad în patul îngust din garsoniera închiriată și făceam calcule: cât mai avem până la următoarea rată, dacă ne ajung banii pentru materiale, dacă putem renunța la concediu încă un an. Uneori plângeam în tăcere, alteori ne țineam în brațe și visam la ziua când vom avea casa noastră.

Într-o duminică ploioasă, mama a venit pe șantier. M-a privit lung, cu ochii umezi:

— De ce te chinui așa? De ce nu vrei să accepți ajutorul nostru? Crezi că noi n-am muncit destul ca să-ți fie ție mai ușor?

Am simțit un nod în gât. — Nu vreau să fiu datoare toată viața. Vreau să știu că pot și singură. Vreau să fiu liberă!

A plecat fără să spună nimic. Seara, Vlad m-a luat în brațe:

— Poate greșim… Poate chiar suntem prea mândri.

— Sau poate doar încercăm să fim adulți adevărați.

Au urmat luni de muncă grea. Am pus gresie cu mâinile noastre, am vopsit pereții până târziu în noapte. Am avut certuri crunte din cauza oboselii și a frustrării. Într-o zi, Vlad a spart din greșeală o țeavă și am stat fără apă două săptămâni. Am râs și am plâns împreună.

Când am pus ultima ușă la dormitor, am stat pe podea și am privit în jur. Casa era mică, imperfectă, dar era a noastră. Fără mobila scumpă de la părinți, fără electrocasnice de ultimă generație. Doar noi doi și visele noastre.

La prima masă în noua casă, tata a venit cu un buchet de flori și o cutie cu prăjituri.

— N-am crezut că o să reușiți… Dar uite că ați făcut-o. Să fiți fericiți aici!

Am plâns toți trei. Mama a venit mai târziu și mi-a șoptit la ureche:

— Sunt mândră de tine, chiar dacă nu pot să-ți spun mereu.

Acum stau pe terasa casei noastre și mă uit la Vlad cum udă florile. Îmi dau seama cât de mult ne-a schimbat drumul ăsta greu. Am pierdut multe nopți liniștite, dar am câștigat ceva ce nu poate fi cumpărat cu bani: respectul față de noi înșine.

Oare câți dintre noi ar avea curajul să renunțe la siguranța oferită de familie pentru a-și construi propriul drum? Merită sacrificiul? Sau mândria e doar o povară inutilă?