Cine sunt eu când nici mama nu mă recunoaște? Povestea mea despre identitate, familie și rana care nu se închide

— Larisa, vino încoace! Ce-i cu tine, iar stai cu băieții? vocea mamei răsună tăios din bucătărie, în timp ce eu încercam să mă strecor pe lângă ușă, cu rucsacul atârnând greu pe un umăr.

— Nu stau cu băieții, mamă, doar am venit de la școală… răspund încet, dar știu că nu mă crede. Mereu a fost așa: orice făceam, orice spuneam, nu era niciodată destul de „feminin”.

M-am născut într-o familie din Ploiești, într-un apartament mic de bloc, cu pereți subțiri și vecini curioși. Tata, Viorel, era mereu la muncă sau la cârciumă. Mama, Mariana, avea grijă de mine și de fratele meu mai mic, Darius. Dar pe mine mă privea mereu cu un fel de suspiciune, ca și cum nu știa exact ce să facă cu mine.

Încă de mică am avut părul scurt, pentru că „e mai ușor de întreținut”, spunea mama. Îmi plăcea să joc fotbal cu băieții din fața blocului și să mă cațăr în copaci. La școală, profesoara de română mă striga uneori „băiatul din ultima bancă”, iar colegii râdeau. M-am obișnuit să nu spun nimic. Seara, când mă uitam în oglindă, încercam să-mi imaginez cum ar trebui să arate o fată „normală”.

Totul s-a schimbat într-o zi de primăvară, când am plecat cu clasa într-o excursie la Sinaia. Eram în clasa a opta și toți erau entuziasmați. Eu eram doar speriată: știam că iar o să fiu „ciudata”, cea care nu se potrivește nicăieri. În autocar, colega mea Ana mi-a făcut o poză pe furiș. Am zâmbit forțat, încercând să par relaxată.

Când ne-am întors acasă, mama a găsit poza pe telefonul meu.

— Cine-i băiatul ăsta? a întrebat râzând.

— Mamă… sunt eu.

S-a uitat lung la mine, apoi a dat din cap dezaprobator.

— Larisa, tu chiar nu vrei să fii ca celelalte fete? Uite la tine cum arăți! Parcă ești frate-tu.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când auzeam asta, dar de data asta m-a durut altfel. Poate pentru că era dovada clară că nici măcar mama nu mă vedea așa cum eram. Sau poate pentru că începeam să cred că are dreptate.

În zilele următoare, am început să evit oglinzile. La școală, Ana mi-a arătat poza pe Instagram: „Uite câte like-uri ai! Toți cred că ești băiatul nou din clasă!” Am râs fals și am schimbat subiectul.

Acasă, mama a început să insiste să port rochii.

— Mâine mergem la cumpărături. Îți iau o rochie frumoasă pentru banchet.

— Nu vreau rochie!

— Larisa, nu te mai înțeleg! De ce te încăpățânezi? Ce-o să zică lumea?

Tata nu spunea nimic. Doar dădea din cap și ieșea pe balcon să fumeze. Darius mă privea cu ochii lui mari și curioși, dar nu întreba nimic. Poate nici el nu știa dacă sunt sora sau fratele lui.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu mama — „Nu mai suport să te văd așa! Parcă nici nu mai ești fata mea!” — am ieșit din casă și am mers până în parc. M-am așezat pe o bancă și am plâns în tăcere. M-am întrebat dacă e ceva în neregulă cu mine sau dacă lumea e prea mică pentru cineva ca mine.

A doua zi la școală, profesoara de biologie ne-a pus să scriem o compunere: „Cine sunt eu?” Am stat cu stiloul în mână minute întregi. Cine sunt eu? Sunt fata care arată ca un băiat? Sunt copilul care nu-și găsește locul nici acasă, nici la școală?

Am scris: „Sunt Larisa și încă încerc să aflu cine sunt.”

Când am ajuns acasă, mama m-a întâmpinat cu o rochie roz pe pat.

— Îmbrac-o măcar o dată! Pentru mine!

Am tras rochia peste tricoul larg și blugii rupți. M-am privit în oglindă și am început să râd isteric. Nu eram eu acolo. Era doar o mască penibilă.

— Vezi? Ești frumoasă! De ce nu vrei să fii așa?

— Pentru că nu sunt eu!

Am ieșit trântind ușa. În scara blocului m-am întâlnit cu vecina de la doi.

— Vai, Larisa, ce fată frumoasă ai devenit! Până acum te confundam mereu cu băiatul!

Am zâmbit politicos și am fugit pe scări. În parc l-am găsit pe Darius jucând fotbal cu prietenii lui.

— Larisa, vii la poartă?

Am dat din cap și m-am alăturat lor. Pentru câteva minute am uitat de tot: de rochie, de mama, de privirile tuturor.

Seara târziu m-am întors acasă. Mama stătea pe canapea cu ochii roșii.

— Larisa… îmi pare rău dacă te-am rănit. Dar mi-e teamă pentru tine. Lumea e rea cu cei care nu se potrivesc.

M-am așezat lângă ea și am luat-o de mână.

— Știu că ți-e greu să mă înțelegi. Dar nici mie nu-mi e ușor să fiu eu însămi.

Am stat mult timp în tăcere. Poate era primul pas spre acceptare — sau poate doar o nouă etapă a luptei noastre nesfârșite.

Uneori mă întreb: oare voi reuși vreodată să fiu acceptată pentru cine sunt cu adevărat? Sau va trebui mereu să port o mască pentru liniștea celorlalți?