Fără Urmași, Dar Nu Fără Poveste: Mărturia Anei

— Ana, tu chiar nu înțelegi? O să rămâi singură pe lume!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine proaspătă. Tata stătea la masă, cu privirea în pământ, iar sora mea, Irina, își legăna copilul în brațe, aruncându-mi priviri tăioase.
— Nu e vorba că nu înțeleg, mamă. E vorba că nu simt. Nu simt chemarea asta despre care tot vorbiți voi.
Am spus-o calm, dar inima îmi bătea nebunește. Știam că urma să se dezlănțuie furtuna.
— Toate femeile simt! a izbucnit Irina. Doar că unele sunt prea egoiste ca să recunoască!
M-am ridicat de la masă și am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. De când mi-am spus decizia cu voce tare, familia mea părea să se fi transformat într-un tribunal. Fiecare întâlnire era o nouă ședință de judecată.

Am 34 de ani și locuiesc singură într-un apartament cu două camere din Ploiești. Am un job bun la o agenție de publicitate, prieteni puțini dar adevărați și o pisică pe nume Mura. Nu mi-a lipsit niciodată nimic esențial, dar nici nu am simțit vreodată nevoia să fiu mamă. Poate pentru că am văzut cât de greu le-a fost părinților mei să ne crească pe mine și pe Irina, mereu cu grijile la ziua de mâine, mereu obosiți și fără timp pentru ei înșiși.

Într-o seară, după o altă discuție tensionată cu ai mei, am postat pe un forum românesc pentru femei: „Sunt singura din familie care nu vrea copii și mă simt exclusă. E ceva în neregulă cu mine?” Răspunsurile au curs rapid – unele pline de empatie, altele acuzatoare. „Nu ești mai puțin femeie dacă nu ai copii”, mi-a scris o necunoscută pe privat. Am plâns citind mesajul ei. Aveam nevoie să aud asta.

Dar acasă, presiunea nu scădea. Tata mă evita, iar mama încerca să mă convingă cu argumente religioase: „Dumnezeu a lăsat femeia să fie mamă!” Irina mă ignora complet sau îmi arunca remarci răutăcioase: „Să nu vii la mine peste ani să-ți plâng pe umăr că ești singură!”

Într-o duminică, la masa de prânz, tata a izbucnit:
— Ana, tu nu vezi că ne faci de râs? Toți vecinii întreabă când faci și tu un copil! Ce le spunem?
— Spune-le adevărul: că nu vreau. Că am alte planuri pentru viața mea.
— Ce planuri? Să te plimbi cu pisica?
Am simțit cum mă sufoc. Am lăsat furculița jos și am privit pe fereastră. În curte, copiii vecinilor se jucau cu mingea. Pentru o clipă m-am întrebat dacă greșesc. Dacă într-adevăr o să regret cândva.

Seara aceea am petrecut-o plângând în pat, cu Mura ghemuită lângă mine. M-am gândit la toate femeile care au făcut copii doar ca să nu fie judecate sau părăsite. La câte vieți trăite din obligație, nu din dorință.

A doua zi la birou, colega mea Alina mi-a spus:
— Știi ce admir la tine? Că ai curajul să spui ce vrei cu adevărat. Eu am doi copii și îi iubesc, dar uneori mă întreb cum ar fi fost viața mea dacă aș fi avut opțiunea ta.
Am zâmbit trist.
— Nu e ușor deloc. Dar nici să trăiești viața altcuiva nu cred că e mai ușor.

Au trecut luni de zile în care relația cu familia s-a răcit tot mai mult. De Crăciun am mers acasă doar pentru câteva ore. Mama a încercat să mă îmbrățișeze, dar eu m-am tras instinctiv înapoi. Tata nici nu m-a privit.

Într-o zi, Irina m-a sunat plângând:
— Ana, nu mai pot! Copilul e bolnav, soțul meu e plecat la muncă în Germania… Tu ai timp liber, nu poți veni să mă ajuți?
Am ezitat o clipă.
— Vin, Irina. Vin acum.

Am stat trei zile la ea acasă, ajutând-o cu copilul și treburile gospodărești. Într-o seară târzie, după ce băiatul adormise, Irina s-a uitat la mine cu ochii roșii:
— Îmi pare rău că te-am judecat atât de aspru… E greu să fii mamă și uneori mă simt prizonieră în propria viață.
Am luat-o de mână.
— Nu trebuie să fim toate la fel ca să ne iubim.

După acea vizită lucrurile s-au mai liniștit între noi două. Mama încă spera că „o să-mi vin mintea la cap”, dar nu mai insista atât de mult. Tata însă rămânea distant.

Într-o seară de vară, stând pe balcon cu un pahar de vin și privind luminile orașului, m-am întrebat: Oare cât din viața noastră trăim pentru noi și cât pentru ceilalți? Dacă aș fi cedat presiunii lor, aș fi fost mai fericită? Sau doar mai conformistă?

Poate că fiecare are dreptul la propria fericire – chiar dacă ea arată altfel decât așteptările lumii. Voi ce credeți? E egoism sau curaj să-ți urmezi propriul drum?