Când Familia Nu Este Suficientă: „Părinții Mei Locuiesc Aproape, Dar Tot Am Nevoie de o Bonă”

Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge în această situație. Eu și soțul meu, Andrei, avem amândoi 25 de ani. Ne-am cunoscut în al doilea an de facultate și am fost de nedespărțit de atunci. Ne-am căsătorit imediat după absolvire și curând am întâmpinat-o pe frumoasa noastră fiică, Maria, în lume. Viața părea perfectă, dar realitatea ne-a lovit din plin.

Andrei lucrează ore lungi la un startup tech, venind adesea acasă târziu noaptea. Eu lucrez part-time ca designer grafic de acasă, încercând să îmi echilibrez cariera și să am grijă de Maria. Părinții mei locuiesc la doar câteva străzi distanță, iar părinții lui Andrei sunt în același oraș. Ai crede că, având familia atât de aproape, am avea tot sprijinul de care avem nevoie. Dar nu este cazul.

Mama mea încă lucrează cu normă întreagă ca asistentă medicală, iar tata are propria afacere de gestionat. O iubesc pe Maria din toată inima, dar sunt adesea prea ocupați pentru a ajuta. Părinții lui Andrei sunt pensionari, dar au propriile lor vieți și angajamente. Călătoresc frecvent și sunt implicați în diverse activități comunitare. Ori de câte ori cer ajutor, par mereu să aibă altceva de făcut.

Am încercat să gestionez totul singură la început. Am crezut că pot face față. Dar pe măsură ce zilele s-au transformat în săptămâni și apoi în luni, epuizarea a început să-și spună cuvântul. Eram lipsită de somn, stresată și epuizată emoțional. Mă simțeam ca și cum aș fi eșuat ca mamă și soție.

Într-o zi, după o noapte deosebit de grea cu Maria din cauza dinților, am cedat. Am sunat-o pe mama, cu lacrimi curgându-mi pe față, și am implorat-o să mă ajute. A venit pentru câteva ore, dar nu a fost suficient. Aveam nevoie de sprijin constant, nu doar de vizite ocazionale.

Atunci am decis să angajăm o bonă. Nu a fost o decizie ușoară. Eram deja strâmtorați financiar, cu împrumuturi studențești și o ipotecă de plătit. Dar nu vedeam altă opțiune. Am găsit o tânără minunată pe nume Ana, care ne-a fost recomandată cu căldură de un prieten.

Ana a fost un salvator. Ne-a ajutat cu Maria în timpul zilei astfel încât să pot lucra și chiar să recuperez somnul pierdut. Dar angajarea ei a venit cu propriile provocări. Povara financiară era semnificativă și mă simțeam vinovată că aveam nevoie de ajutor extern când familiile noastre erau atât de aproape.

Am încercat să vorbesc cu Andrei despre cum mă simțeam, dar el era mereu atât de obosit de la muncă încât conversațiile noastre nu duceau nicăieri. Dădea din cap simpatic, dar apoi adormea înainte să putem discuta cu adevărat ceva.

Punctul culminant a venit când Ana a trebuit să plece din oraș pentru o urgență familială. Dintr-o dată, eram din nou la punctul zero, jonglând cu totul singură. Am apelat din nou la părinții mei și la socrii mei, dar programul lor nu se schimbase. Erau încă prea ocupați pentru a oferi vreun ajutor real.

M-am simțit complet singură. Povara emoțională era copleșitoare. Am început să-l resentimentez pe Andrei pentru că nu era mai prezent și pe familiile noastre pentru că nu au intervenit când aveam cea mai mare nevoie de ei. Stresul a început să ne afecteze căsnicia. Ne certam mai frecvent și dragostea care odată părea atât de puternică a început să pară fragilă.

Într-o noapte, după o altă ceartă aprinsă cu Andrei, am împachetat o geantă pentru mine și Maria și am condus la casa părinților mei. Nu știam ce altceva să fac. Mama mea s-a uitat la mine și a știut imediat că ceva era serios în neregulă.

Am vorbit ore întregi în acea noapte. Ea și-a cerut scuze pentru că nu a fost mai disponibilă și a promis că va ajuta mai mult, dar în adâncul sufletului știam că lucrurile nu se vor schimba prea mult. Fiecare avea propriile vieți și responsabilități.

Eu și Andrei suntem încă împreună, dar lucrurile sunt departe de a fi perfecte. Încercăm să facem să funcționeze, dar tensiunea este evidentă. Uneori dragostea nu este suficientă când te îneci în responsabilități și lipsește sprijinul.

Nu știu ce ne rezervă viitorul, dar știu că m-am săturat să mă simt ca și cum aș face asta singură. Sper doar ca într-o zi lucrurile să se îmbunătățească.