„Tatăl meu nu mă lasă să arunc nimic: Casa noastră este copleșită de dezordine”

După divorțul meu, m-am trezit într-o situație pe care nu mi-am imaginat-o niciodată. Eu și fiul meu de 7 ani, Andrei, a trebuit să părăsim micul apartament pe care îl împărțeam cu fostul meu soț. Fără economii și fără alt loc unde să mergem, ne-am mutat înapoi în casa copilăriei mele dintr-o suburbie liniștită a Bucureștiului. Tatăl meu, care locuiește singur de când mama a trecut în neființă acum cinci ani, ne-a primit înapoi. Dar casa lui nu era locuința pe care mi-o aminteam.

Casa cu trei camere a tatălui era plină până la refuz cu obiecte pe care le adunase de-a lungul anilor. Fiecare cameră era ticsită cu mobilier vechi, teancuri de ziare și cutii cu lucruri pe care insista că le-ar putea folosi într-o zi. Livingul era dominat de un fotoliu vechi și un televizor care abia mai funcționa. Masa din sufragerie era îngropată sub grămezi de corespondență nedeschisă și reviste vechi de un deceniu.

Eu și Andrei am primit vechea mea cameră, care acum era un spațiu de depozitare pentru diversele colecții ale tatălui. Erau cutii cu discuri de vinil vechi, albume foto prăfuite și chiar o bicicletă de exerciții stricată. A trebuit să eliberăm un colț mic doar pentru a încăpea patul lui Andrei. În fiecare seară, când îl băgam în pat, vedeam confuzia din ochii lui. Nu înțelegea de ce trebuia să trăim așa.

Am încercat să vorbesc cu tata despre eliberarea spațiului. „Avem nevoie de mai mult loc,” am implorat. „Andrei are nevoie de spațiu pentru a se juca și a-și face temele.” Dar tata era ferm. „Fiecare lucru de aici are o amintire,” a spus el. „Nu pot să le arunc pur și simplu.”

Îi înțelegeam atașamentul față de aceste lucruri; erau rămășițe ale unei vieți pe care o împărțise cu mama. Dar devenea insuportabil. Dezordinea nu era doar fizică; era emoțională. Mă apăsa zilnic, amintindu-mi de viața pe care o pierdusem și de viitorul incert care mă aștepta.

Andrei a început să aibă probleme la școală. Învățătoarea lui mi-a spus că părea distras și retras. Acasă, era neliniștit, incapabil să găsească un loc unde să se joace sau să se relaxeze. Mă simțeam vinovată că l-am smuls din viața pe care o cunoștea și l-am adus în acest haos.

Într-o seară, după ce Andrei s-a culcat, m-am așezat din nou cu tata. „Te rog,” am implorat, „pentru binele lui Andrei, putem măcar să eliberăm o cameră?” Dar tata a clătinat din cap. „Aceasta este casa mea,” a spus ferm. „Nu pot să o schimb.”

Am realizat atunci că refuzul tatei nu era doar despre lucruri; era despre păstrarea trecutului. Nu putea să renunțe la mama sau la viața pe care o construiseră împreună. Și în mintea lui, eliberarea dezordinii însemna ștergerea acelor amintiri.

Fără alte opțiuni, am început să caut un al doilea loc de muncă. Poate dacă munceam suficient de mult, aș putea economisi pentru un mic apartament pentru mine și Andrei. Nu ar fi fost ușor, dar trebuia să încerc.

Între timp, ne-am descurcat cu puținul spațiu pe care îl aveam. Am creat un colț improvizat pentru studiu pentru Andrei în camera noastră înghesuită și am încercat să-l fac cât mai confortabil posibil. Ne petreceam weekendurile în parc sau la bibliotecă, oriunde ne simțeam liberi și deschiși.

Oricât mi-aș fi dorit un alt rezultat, știam că unele lucruri erau dincolo de controlul meu. Casa tatălui meu va rămâne așa cum era—un monument al amintirilor sale și un memento constant al realității noastre actuale.