Între două case și două lumi: Povestea unei alegeri imposibile

— Vlad, nu mai pot! Nu mai pot să aud în fiecare zi că trebuie să mergem la mama ta să reparăm gardul, acoperișul, ba chiar și bucătăria! Dar casa noastră? Casa mea? De ce nu contează?

Vocea mi-a tremurat, iar ochii mi s-au umplut de lacrimi. Stăteam în bucătăria răcoroasă a casei copilăriei mele, cu pereții scorojiți și podeaua care scârțâia la fiecare pas. Vlad s-a uitat la mine, obosit, cu mâinile în buzunare.

— Ioana, știi că mama e singură. Tata a murit acum doi ani și n-are pe nimeni altcineva. Și casa ei se dărâmă…

— Și a mea? Am crescut aici! Bunica a pus fiecare cărămidă cu mâna ei. Nu vezi că plouă prin acoperiș? Că iarna e mai frig înăuntru decât afară?

Am simțit cum mă sufoc între pereții aceștia care păreau să se strângă în jurul meu. M-am ridicat brusc și am ieșit pe prispă, trântind ușa după mine. Aerul de toamnă mirosea a frunze arse și a pământ reavăn. M-am sprijinit de stâlpul vechi, încercând să-mi liniștesc respirația.

În spatele meu, Vlad a ieșit încet. S-a apropiat și mi-a pus mâna pe umăr.

— Hai să nu ne certăm din nou, te rog. O să găsim o soluție.

Dar știam că nu va fi așa ușor. De luni de zile ne învârteam în același cerc vicios: eu voiam să renovăm casa moștenită de la bunici, el era tras între mine și mama lui, doamna Mariana, care nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească cine e „stăpâna” adevărată.

În seara aceea, când Vlad a plecat la serviciu de noapte, am primit un telefon de la soacra mea.

— Ioana, dragă, să nu uiți că mâine vine meșterul la mine. Să-i spui lui Vlad să vină devreme, că are mult de lucru la pivniță! Și vezi că trebuie cumpărat ciment.

Am inspirat adânc.

— Doamnă Mariana, știți că și aici avem nevoie de reparații. Poate ar trebui să ne gândim și la casa asta…

A tăcut o clipă, apoi vocea i s-a ascuțit:

— Fata mea, casa ta e veche și nu mai are niciun rost. Cine vrei să stea acolo? Mai bine veniți voi la mine, e spațiu destul. Vlad e băiatul meu și are datoria să mă ajute!

Am simțit cum îmi fierbe sângele în vene. Am închis telefonul fără să mai spun nimic. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am plimbat prin camerele reci, atingând mobila veche, fotografiile îngălbenite cu bunicii mei zâmbind timid din alte vremuri.

A doua zi dimineață, Vlad a venit acasă obosit. L-am găsit în bucătărie, cu capul pe masă.

— Vlad, trebuie să alegem. Nu mai pot trăi așa. Ori rămânem aici și renovăm casa asta împreună, ori ne mutăm la mama ta și facem totul după cum vrea ea. Dar nu mai pot fi trasă între două lumi.

S-a uitat la mine cu ochii roșii de nesomn.

— Ioana… Nu vreau să te pierd. Dar nici pe mama nu pot s-o las singură. Ce vrei să fac?

— Să fii de partea mea măcar o dată! Să alegi pentru noi doi!

A tăcut mult timp. În liniștea aceea apăsătoare am auzit doar ceasul vechi din hol bătând sacadat.

În zilele următoare, tensiunile au crescut. Mama lui Vlad venea tot mai des pe la noi, aducând plase cu mâncare și sfaturi nesolicitate.

— Ioana, tu nu știi ce înseamnă să ai grijă de o casă adevărată! La mine totul e curat, ordonat… Aici miroase a mucegai!

M-am abținut cu greu să nu izbucnesc.

Într-o seară, după ce Vlad s-a dus iar la mama lui „doar pentru câteva ore”, am rămas singură în sufragerie. Am privit tavanul crăpat și am început să plâng în hohote. Mi-am amintit cum alergam copil fiind prin curte, cum bunicul mă ridica pe umeri ca să culeg cireșe din copacul bătrân din spate.

A doua zi am luat o decizie nebunească: am început singură să dau jos tapetul vechi din dormitor. Am tras de el cu furie, cu lacrimi curgându-mi pe obraji. Când Vlad a venit acasă și m-a găsit acolo, plină de praf și cu mâinile zgâriate, s-a speriat.

— Ce faci?!

— Dacă nu mă ajuți tu, o fac singură! Nu mai pot trăi între două case! Ori suntem o familie aici, ori nu mai suntem deloc!

A fost pentru prima dată când m-a văzut atât de hotărâtă. S-a apropiat încet și m-a luat în brațe.

— Bine… Hai să încercăm împreună. Dar trebuie să-i spunem mamei adevărul.

Am mers amândoi la doamna Mariana în acea după-amiază. Când i-am spus că vrem să rămânem în casa mea și să o renovăm împreună, a izbucnit:

— Vlad! Cum poți să-mi faci una ca asta? Eu te-am crescut singură! Pentru cine ai muncit toată viața?

Vlad a oftat adânc.

— Mamă… E timpul să-mi fac propria familie. Poți veni oricând la noi, dar trebuie să ne lași să decidem singuri.

A urmat o tăcere grea ca plumbul. Doamna Mariana a plecat fără să mai spună nimic.

Seara aceea a fost cea mai liniștită din ultimele luni. Am stat cu Vlad pe prispă și am privit stelele printre crengile cireșului bătrân.

Dar liniștea n-a durat mult. Mama lui Vlad a început să ne vorbească tot mai rar. Vecinii au început să șușotească: „Uite-i pe ăia tineri care-și lasă părinții baltă…”

Am simțit povara vinovăției apăsându-mă zi de zi. Dar pentru prima dată simțeam că trăiesc pentru mine.

Renovarea casei a fost grea — bani puțini, muncitori neserioși, certuri dese cu Vlad despre fiecare detaliu: „Punem termopan sau păstrăm ferestrele vechi?” — dar fiecare pas înainte era o victorie mică pentru sufletul meu.

Au trecut luni până când doamna Mariana a venit din nou la noi. A intrat timid pe poartă și s-a uitat lung la casa proaspăt văruită.

— E frumoasă… — a spus încet. — Poate… poate mă primiți și pe mine la o cafea?

Am zâmbit printre lacrimi și i-am deschis larg ușa.

Acum stau pe prispă și mă gândesc: oare cât de greu e să alegi între trecut și viitor? Oare câți dintre noi trăim cu frica de a nu dezamăgi pe nimeni — dar uităm să ne ascultăm inima?