Scrisoarea care a schimbat totul: Adevărul meu despre lupta tatălui cu alcoolul

— Irina, ai terminat tema la română? Mâine trebuie să o prezinți în fața clasei!
Vocea mamei răsuna din bucătărie, dar eu stăteam nemișcată la biroul meu, cu pixul suspendat deasupra foii. Tema era simplă: „Scrie o scrisoare către cineva drag în care să-i spui ce nu ai avut niciodată curajul să-i mărturisești.” Dar cum să scriu despre tata? Cum să pun pe hârtie tot ce mă apasă de ani de zile?

Am auzit ușa de la intrare trântindu-se. Tata venise acasă. Mirosul de alcool a ajuns până la mine înainte să-l văd. Mama s-a dus spre el, încercând să-i ia geaca, dar el a împins-o ușor, bombănind ceva neinteligibil. M-am strâns în mine, ca de fiecare dată când simțeam că urmează o seară grea.

— Irina, vino să mănânci! a strigat mama, dar eu nu mă puteam mișca. M-am uitat la foaie și am început să scriu, fără să mă mai gândesc la consecințe:

„Dragă tată,

Nu știu dacă vei citi vreodată aceste rânduri, dar trebuie să-ți spun ce simt. Mi-e dor de tine, de omul care mă lua în brațe când eram mică și mă făcea să râd. Acum te văd doar obosit, supărat și… mirosind a alcool. Nu mai știu cum să vorbesc cu tine. Mi-e rușine când colegii mei întreabă de ce nu vii niciodată la serbări sau de ce mama plânge noaptea. Mi-e frică atunci când țipi sau când spargi lucruri prin casă. Dar cel mai tare mă doare că nu mai ești tata pe care îl iubeam fără teamă. Vreau să te întorci la noi. Vreau să fim din nou o familie.”

Am plâns scriind fiecare cuvânt. Când am terminat, am pus foaia în caiet și am ieșit din cameră. Tata stătea la masă, cu privirea pierdută în paharul de vin. Mama încerca să-l convingă să mănânce ceva.

— Irina, hai lângă noi, a zis ea cu voce stinsă.

M-am așezat tăcută și am privit cum tata își toarnă încă un pahar. Am vrut să-i spun ce am scris, dar n-am avut curaj.

A doua zi la școală, doamna profesoară ne-a chemat pe rând să citim scrisorile. Când mi-a venit rândul, inima îmi bătea atât de tare încât credeam că o aud toată clasa.

— Irina, ești pregătită?

Am dat din cap și am început să citesc. La început vocea îmi tremura, dar pe măsură ce citeam, am simțit cum povara se ridică puțin câte puțin. Când am terminat, în clasă era liniște deplină. Unii colegi plângeau. Doamna profesoară s-a apropiat de mine și m-a îmbrățișat.

— Ești foarte curajoasă, Irina. Mulțumim că ai împărtășit cu noi.

Nu știam atunci că scrisoarea mea avea să ajungă mai departe. Profesoara a vorbit cu directoarea și apoi cu mama. Au decis să publice scrisoarea în revista școlii, fără nume. În câteva zile, povestea mea a ajuns pe internet și sute de oameni au început să comenteze, să-și spună propriile povești.

Acasă însă, lucrurile s-au complicat. Mama a aflat prima despre publicarea scrisorii și m-a întrebat dacă sunt sigură că vreau ca lumea să știe.

— Nu mai pot trăi cu minciuna, i-am spus printre lacrimi. Poate dacă tata vede cât ne doare…

În seara aceea, tata a venit acasă mai devreme decât de obicei. Era agitat.

— Ce-i cu prostia asta? Toată lumea vorbește despre mine! Ai scris tu porcăriile astea?

Am simțit cum mă sufoc de frică și rușine.

— Da… eu am scris, am recunoscut cu voce stinsă.

Tata s-a uitat la mine lung, apoi la mama.

— Asta vrei? Să mă faci de râs? Să știe tot satul că-s un bețiv?

Mama a încercat să-l liniștească:

— Nu e vorba despre rușine, Ionel! E vorba despre familie! Despre cât suferim toți!

Tata a ieșit trântind ușa. N-am dormit toată noaptea. M-am simțit vinovată că am spus adevărul.

A doua zi dimineață, tata nu era acasă. Mama plângea la bucătărie.

— Poate l-ai pierdut de tot… mi-a spus printre suspine.

Dar după două zile s-a întors. Era palid și obosit.

— Am citit scrisoarea ta… Am citit-o de zeci de ori… Nu știu dacă pot să mă schimb, dar vreau să încerc pentru tine.

A fost prima dată când l-am văzut pe tata plângând. Ne-am îmbrățișat toți trei și am plâns împreună.

Au urmat luni grele: vizite la psiholog, certuri, recidive, speranțe și dezamăgiri. Dar ceva s-a schimbat: nu mai trăiam în minciună. Tata a început un program de recuperare și încet-încet a redevenit omul pe care îl iubeam.

Astăzi nu pot spune că totul e perfect. Sunt zile când încă ne e teamă sau rușine. Dar suntem împreună și vorbim deschis despre ce simțim.

Mă întreb uneori: câți copii ca mine trăiesc cu frica și rușinea în suflet? Cât curaj ne trebuie ca să spunem adevărul? Poate povestea mea îi va ajuta pe alții să nu mai tacă.