„Cum am crescut o fiică care dă vina pe toți în afară de ea însăși”: Lupta Elenei cu responsabilitatea

Acum, pe măsură ce o văd pe Elena luptându-se în anii treizeci, încă dând vina pe lume pentru nefericirea ei, nu pot să nu mă întreb unde am greșit. Am fost prea protectoare? Nu am reușit să-i învăț lecțiile grele despre responsabilitatea personală? Greutatea acestor întrebări mă bântuie, văzând-o repetând aceleași greșeli, prinsă într-un ciclu de vină și nemulțumire.

Când Elena s-a născut, bucuria pe care a adus-o în viața mea a fost imensurabilă. Ca mamă singură, mi-am jurat să-i ofer tot dragostea și sprijinul de care avea nevoie. Am fost mereu acolo să-i alin lacrimile, să sărbătoresc succesele ei și să o ghidez prin provocări. Totuși, pe măsură ce Elena a crescut, am început să observ un model îngrijorător.

A început în școala primară. Elena era inteligentă și capabilă, dar avea probleme cu notele. Ori de câte ori primea o notă proastă, niciodată nu era vina ei. Era profesorul care nu explica materialul, colegii care o distrau sau zgomotul din afara clasei. Am încercat să-i arăt importanța studiului și concentrării, dar eforturile mele erau adesea întâmpinate cu rezistență.

Până când Elena a ajuns la liceu, obiceiul ei de a da vina pe alții s-a intensificat. A avut o neînțelegere cu cea mai bună prietenă a ei, Viviana, din cauza unei neînțelegeri. În loc să încerce să o rezolve, Elena a insistat că Viviana era complet vinovată și a refuzat să-și recunoască propria parte în dezacord. Acest model s-a repetat în diverse relații, lăsând-o pe Elena izolată și amărâtă.

Am consultat un psiholog pentru copii, Dr. Grigore, care a sugerat că Elena ar putea avea probleme cu lipsa de responsabilitate, un trăsătură care ar putea duce la probleme semnificative în viața de adult dacă nu este abordată. El a sfătuit stabilirea unor așteptări și consecințe clare pentru acțiunile ei. În ciuda eforturilor mele de a implementa aceste strategii, Elena le percepea ca pe niște pedepse mai degrabă decât oportunități de creștere.

Facultatea nu a fost diferită. Elena a ales o specializare provocatoare, dar curând a rămas în urmă. Se plângea că profesorii ei erau nedrepți și că volumul de muncă era nerezonabil. La mijlocul celui de-al doilea an, a abandonat, susținând că sistemul universitar era împotriva ei.

Pe măsură ce Elena a intrat în câmpul muncii, dificultățile ei au urmat. A trecut de la un loc de muncă la altul, încheind de fiecare dată cu aceeași poveste: șefii ei erau nerezonabili, colegii ei conspirau împotriva ei, iar locurile de muncă pur și simplu nu erau potrivite. Incapacitatea ei de a-și asuma responsabilitatea nu doar că i-a stagnat creșterea profesională, dar a și tensionat relația noastră.

Într-o seară, m-am așezat cu ea și am încercat să discutăm cu blândețe despre aceste modele. Speram că, prin evidențierea lor, Elena ar începe să vadă nevoia de schimbare. Totuși, ea a reacționat cu furie și m-a acuzat că sunt nesuportivă și prea critică. Mi-a frânt inima să o văd atât de reticentă să privească înăuntru și să ia în considerare că ar putea contribui la propriile ei lupte.

Până la urmă, povestea Elenei este un avertisment despre importanța învățării copiilor noștri să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile lor. Este o lecție pe care am învățat-o prea târziu și pe care Elena încă refuză să o accepte.