„Da, eu am inițiat divorțul. Vreau să-mi trăiesc propria viață,” spune Lia, în vârstă de 60 de ani, fiicei sale Aurora

Divorțul a fost finalizat în liniște, fără contestații din partea lui Cătălin, care, poate, în sfârșit a înțeles adâncimea sentimentelor Liei. Lia s-a mutat în noul ei apartament, înconjurată de cutii, dar simțind un sentiment dulce-amar de libertate.

Lia stătea față în față cu fiica ei, Aurora, în colțul lor preferat din cafeneaua locală, mâinile ei jucându-se nervos cu cana de ceramică din fața ei. Aburul de la cafeaua ei îi aburea ochelarii pentru scurt timp, înainte să-i dea jos pentru a-i curăța. Aurora, observând tensiunea neobișnuită din comportamentul mamei sale, a așteptat răbdătoare să vorbească.

„Este despre tatăl tău,” a început în cele din urmă Lia, vocea ei fiind un amestec de resemnare și hotărâre. „Am decis să cer divorțul.”

Aurora, luată prin surprindere, și-a pus ceașca jos cu zgomot. „Mamă, ce s-a întâmplat? Este ceva brusc, sau…?”

„S-a acumulat de-a lungul anilor,” a mărturisit Lia, privind pe fereastră pentru a evita privirea insistentă a fiicei sale. „Tatăl tău, ei bine, nu a fost de sprijin. Nu în modurile în care am nevoie.”

Lia a povestit realitățile zilnice ale vieții cu Cătălin. Deși era pensionat, Cătălin își petrecea majoritatea zilelor cufundat în hobby-uri și interese personale, lăsând-o pe Lia să se ocupe de gospodărie așa cum făcuse în ultimii 40 de ani. Îi plăceau mesele elaborate pe care ea le pregătea, dar niciodată nu oferea să ajute la curățenie. Dacă era nevoie de cumpărături, Lia era cea care trebuia să meargă la magazin, indiferent de vreme.

„Știi, la început nu mă deranja. Când tu și Ion erați mici, simțeam că este contribuția mea la familia noastră. Dar acum sunt obosită, Aurora. Nu doar obosită de muncă, ci obosită să aștept ca tatăl tău să observe că nu mai sunt aceeași femeie tânără care poate să facă față la totul singură.”

Aurora a întins mâna, acoperind mâinile mamei sale cu ale ei. „Mamă, ai vorbit cu el despre asta? Poate nu realizează—”

„Am încercat,” a întrerupt Lia, râzând amar. „Am vorbit cu el, am discutat, chiar i-am scris ce simt ca să poată citi când are timp. Nu se schimbă. Ascultă, dă din cap, și apoi se întoarce exact la fel cum era.”

Conversația s-a schimbat pe măsură ce Lia își detalia planurile. Vorbea cu un avocat, își organiza finanțele și căuta un apartament mic aproape de locuința Aurei. Decizia nu a fost luată în grabă; a fost o concluzie dureroasă a unui parteneriat care nu-i mai aducea bucurie sau companie.

Când s-au despărțit în acea după-amiază, Aurora și-a îmbrățișat strâns mama. „Te susțin, mamă. Doar că îmi pare rău că trebuie să fie așa.”

Lia a zâmbit, un zâmbet obosit, dar sincer. „Uneori, dragostea nu este suficientă pentru a repara totul. Am nevoie de pace și trebuie să mă simt din nou propria mea persoană.”

Săptămânile care au urmat au fost pline de discuții tensionate și consultări legale. Cătălin a fost șocat de decizia Liei, complacenta lui fiind zguduită de realitatea plecării ei. A implorat, a promis schimbări, dar mintea Liei era hotărâtă.

Într-o seară, când și-a pus farfuria singură pe masă, ecoul singurătății din apartament i-a răspuns. Libertatea se simțea mai singură decât anticipase. A realizat că acest nou capitol era despre descoperirea modului de a trăi pentru ea însăși, dar calea era solitară și descurajantă.