„Mama Plânge Pentru Că Nu O Las Să Îmi Controleze Viața: Acțiunile Ei Mă Rănesc”
Crescând într-un mic oraș din România, mereu am simțit că viața mea era sub un microscop. Mama mea, Elena, era genul de persoană care credea că modul ei de a face lucrurile era singurul corect. Ea credea că face ce e mai bine pentru mine, dar intervențiile ei constante mă făceau să mă simt sufocat.
De când eram mic copil, mama lua fiecare decizie pentru mine. Ea îmi alegea hainele, jucăriile și chiar decidea ce desene animate puteam să urmăresc. În timp ce alți copii se uitau la „SpongeBob Pantaloni Pătrați” și „Rugrats,” eu eram blocat cu programe educative pe care ea le considera potrivite. Niciodată nu am avut bucuria simplă de a alege ceva pentru mine.
Pe măsură ce am crescut, controlul ei doar s-a intensificat. În școala primară, venea neanunțată la orele mele să vadă cum mă descurc. Vorbea cu profesorii mei despre progresul meu și chiar încerca să influențeze cu cine ar trebui să fiu prieten. Îmi amintesc o dată când mi-a spus să nu mă joc cu o fată pe nume Ana pentru că credea că Ana era o influență negativă. Îmi plăcea Ana; era amuzantă și drăguță, dar dezaprobarea mamei mele a făcut imposibil să rămânem prieteni.
Gimnaziul a fost și mai rău. Mama a decis că ar trebui să mă înscriu la clubul de șah pentru că credea că mă va face mai inteligent. Nu aveam niciun interes pentru șah, dar am mers înainte pentru a evita conflictele. De asemenea, m-a înscris la lecții de pian, în ciuda protestelor mele că voiam să învăț chitara. Fiecare aspect al vieții mele era micromanagementat și simțeam că nu aveam niciun control asupra destinului meu.
Liceul ar fi trebuit să fie o perioadă de independență și auto-descoperire, dar pentru mine a fost doar un alt capitol în cartea de control a mamei mele. Insista să mă ducă la școală în fiecare zi, deși eram perfect capabil să iau autobuzul. Monitoriza obsesiv notele mele și suna profesorii dacă credea că nu performez conform standardelor ei.
Partea cea mai rea a fost când încerca să îmi aleagă prietenii. Invita copii la joacă fără să mă întrebe înainte și dacă nu mă înțelegeam cu ei, mă învinovățea că nu încerc destul. Îmi amintesc cât de jenat m-am simțit când a apărut la balul meu de liceu să „mă verifice.” Prietenii mei au râs de situație, dar eu eram mortificat.
Când am ajuns la facultate, am crezut că lucrurile se vor schimba. Am ales o universitate departe de casă, sperând că distanța îmi va oferi libertatea pe care o doream. Dar mama mea a găsit modalități de a-și menține controlul asupra vieții mele. Mă suna de mai multe ori pe zi, punând întrebări intruzive despre cursurile mele, prietenii mei și chiar viața mea amoroasă. Când nu răspundeam la apelurile ei, lăsa mesaje vocale panicante, făcându-mă să mă simt vinovat pentru că voiam puțin spațiu.
Într-o zi, în al doilea an de facultate, am cedat în sfârșit. Mama mea sunase profesorul meu pentru a discuta despre o notă pe care o primisem la o temă. Când am aflat, eram furios. Am sunat-o și i-am spus că trebuie să înceteze să se mai amestece în viața mea. Răspunsul ei a fost lacrimi și acuzații că nu apreciez tot ce a făcut pentru mine.
Această conversație a marcat un punct de cotitură în relația noastră. Mama mea nu putea înțelege de ce acțiunile ei mă răneau și eu nu puteam să o fac să vadă că versiunea ei de grijă îmi afecta valoarea de sine. Ne-am îndepărtat și legătura noastră odată strânsă a devenit tensionată.
Astăzi, ca adult, încă mă lupt cu efectele naturii autoritare a mamei mele. A trebuit să învăț cum să iau decizii pentru mine și să am încredere în propria judecată. Relația mea cu mama rămâne complicată; vorbim ocazional, dar există o tensiune nespusă între noi.
În final, dorința mamei mele de a controla fiecare aspect al vieții mele a făcut mai mult rău decât bine. Intențiile ei poate au fost bazate pe dragoste, dar acțiunile ei m-au lăsat simțindu-mă neputincios și resentimentar. Este o lecție pe care am învățat-o pe calea grea: uneori, a avea grijă înseamnă să lași lucrurile să meargă.