Nu e totul aur ce strălucește – Povestea mea despre iluzii, familie și regăsire

— Nu mai vreau să aud niciun cuvânt despre el, Ilinca! Ai înțeles? vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea pe aragaz. Mâinile îi tremurau pe lingura de lemn, iar ochii ei căprui mă priveau cu o amestecătură de furie și grijă. Eu stăteam pe scaun, cu genunchii la piept, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Dar nu înțelegi, mamă! Nu e așa cum crezi tu! Rareș nu e doar ce se vede pe Instagram sau la liceu… E altfel cu mine, mi-e drag, m-a făcut să simt că trăiesc! am izbucnit eu, vocea tremurându-mi ca o coardă prea întinsă.

Mama a oftat adânc și a lăsat lingura jos. S-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr. — Ilinca, știu că doare. Dar uneori oamenii nu sunt cine par. Și dacă te-a rănit… poate că nu merită lacrimile tale.

Am dat din cap, dar nu puteam să accept. Rareș era băiatul la care visau toate fetele din liceu: ochi verzi, zâmbet ștrengăresc, mereu cu glumele la el și cu hainele cele mai la modă. Când m-a invitat la film pentru prima dată, am simțit că plutesc. Prietenele mele, Roxana și Daria, mă invidiau pe față. „Ai tras lozul câștigător!”, îmi spunea Roxana râzând.

Dar totul s-a schimbat într-o seară de vineri, când l-am văzut pe Rareș la mall cu Bianca, fata aceea blondă din clasa paralelă. Se țineau de mână și râdeau ca și cum lumea era doar a lor. Am simțit cum mi se rupe ceva în piept. Am fugit acasă, am trântit ușa camerei și am plâns până dimineața.

A doua zi, Rareș mi-a trimis un mesaj sec: „Scuze, Ilinca. Nu cred că mai merge între noi.” Atât. Fără explicații, fără regrete.

Mama a încercat să mă consoleze, dar fiecare vorbă a ei mă durea mai tare. Tata era plecat la muncă în Germania de câteva luni și simțeam că nimeni nu mă poate înțelege cu adevărat. M-am închis în mine, am început să lipsesc de la școală și să mă cert cu toată lumea.

Într-o după-amiază ploioasă, când nu mai suportam să stau între patru pereți, am ieșit în parc. M-am așezat pe o bancă udă și am privit norii grei de deasupra blocurilor gri. Atunci l-am văzut pe Vlad – băiatul tăcut din clasa noastră, mereu cu o carte sub braț și cu privirea pierdută în gânduri.

— Hei, Ilinca… Ești bine? m-a întrebat el timid.

Am ridicat din umeri. — Nu prea… Dar nici nu cred că interesează pe cineva.

Vlad s-a așezat lângă mine fără să spună nimic. După câteva minute de tăcere, mi-a întins o batistă curată. — Știi… și eu am trecut prin ceva asemănător anul trecut. Nu e ușor. Dar trece.

Am zâmbit amar și am început să-i povestesc totul – despre Rareș, despre mama, despre tata care lipsea mereu. Vlad m-a ascultat fără să mă judece, fără să-mi dea sfaturi inutile. Doar era acolo.

Din ziua aceea, am început să vorbim tot mai des. M-a ajutat să recuperez la școală, m-a făcut să râd când credeam că nu voi mai putea niciodată și mi-a arătat că există oameni care te pot aprecia pentru ceea ce ești cu adevărat.

Între timp, relația cu mama s-a tensionat tot mai mult. Ea voia să mă vadă puternică, eu voiam doar să fiu lăsată în pace cu suferința mea. Într-o seară, după o ceartă aprinsă, am izbucnit:

— Tu niciodată nu ai fost tânără? N-ai iubit? N-ai suferit?

Mama s-a oprit brusc din spălat vasele și s-a uitat lung la mine. — Ba da, Ilinca… Și tocmai de aceea vreau să te protejez. Dar trebuie să-ți găsești singură drumul.

Am realizat atunci cât de mult semănăm și cât de greu îi este și ei fără tata acasă. În acea noapte am stat împreună pe canapea și am vorbit ore întregi despre iubirile ei din tinerețe, despre visele pe care le-a abandonat pentru familie și despre cât de mult își dorește ca eu să fiu fericită.

Cu timpul, rănile mele au început să se vindece. Vlad mi-a devenit cel mai bun prieten – sau poate ceva mai mult? Nu știu încă sigur ce simt pentru el, dar știu că lângă el pot fi eu însămi: timidă, visătoare, uneori nesigură.

Am învățat că nu trebuie să port măști ca să fiu acceptată și că fericirea nu vine din like-uri sau priviri admirative pe coridorul liceului. Am început să mă implic în proiecte de voluntariat, să citesc mai mult și chiar să-i scriu tatălui meu scrisori lungi despre tot ce simt.

Acum privesc în urmă și îmi dau seama cât de mult m-au schimbat acele luni de suferință. Nu mai caut „prinți” perfecți sau povești ca-n filme; vreau doar oameni sinceri lângă mine și curajul de a-mi urma inima.

Poate că Rareș nu era ceea ce părea – dar nici eu nu sunt aceeași fată care visa la el cu ochii deschiși.

Oare câți dintre noi ne lăsăm păcăliți de aparențe? Și câți avem curajul să ne descoperim adevărata valoare atunci când totul pare pierdut?