„De ce a avut fiica mea doi copii? Nu înțeleg: Ea și soțul ei nu le pot oferi o viață normală”

Când fiica mea, Andreea, ne-a anunțat că este însărcinată cu primul ei copil, soțul meu și cu mine am fost extrem de fericiți. Ne imaginam reuniuni de familie pline de râsete și pași mici de copii. Dar pe măsură ce timpul a trecut, bucuria noastră s-a transformat în îngrijorare și frustrare.

Andreea și soțul ei, Mihai, erau amândoi la mijlocul vârstei de douăzeci de ani când au avut primul lor copil, Maria. Erau tineri, îndrăgostiți și optimiști în privința viitorului lor. Cu toate acestea, erau și instabili financiar. Mihai avea un loc de muncă part-time la un magazin de bricolaj local, iar Andreea lucra ca ospătăriță. Abia reușeau să se descurce, trăind de la un salariu la altul într-un apartament mic.

Când s-a născut Maria, a devenit clar că nu erau pregătiți pentru responsabilitățile financiare și emoționale ale paternității. Scutecele, formula și facturile medicale s-au adunat rapid. Andreea și Mihai au început să se bazeze pe noi pentru sprijin financiar. Am ajutat cât am putut, cumpărând alimente, plătind utilitățile și chiar acoperind o parte din chiria lor.

Am crezut că lucrurile se vor îmbunătăți în timp, dar nu s-au îmbunătățit. În loc să găsească locuri de muncă mai bune sau să-și continue educația, Andreea și Mihai păreau mulțumiți cu situația lor precară. Apoi, spre șocul nostru, Andreea ne-a anunțat că este din nou însărcinată doar doi ani mai târziu.

Soțul meu și cu mine eram nedumeriți. Cum puteau aduce pe lume un alt copil când nu puteau nici măcar să-l întrețină pe cel pe care îl aveau deja? Ne-am exprimat îngrijorările, dar Andreea le-a ignorat, insistând că totul va fi bine.

Când s-a născut al doilea lor copil, Alexandru, situația s-a înrăutățit. Andreea a trebuit să renunțe la locul de muncă pentru a avea grijă de copii cu normă întreagă, lăsându-l pe Mihai singurul susținător financiar. Locul lui de muncă part-time nu era suficient pentru a întreține o familie de patru persoane. Au rămas în urmă cu chiria și facturile, iar apartamentul lor a devenit din ce în ce mai aglomerat și haotic.

Din nou, au apelat la noi pentru ajutor. Ne-am trezit făcând babysitting constant, cumpărând haine și jucării pentru copii și chiar plătind cheltuieli medicale. Simțeam că noi creștem copiii lor pentru ei.

Noi nu am cerut nepoți. Îi iubim pe Maria și Alexandru din toată inima, dar nu ne-am înscris niciodată să fim principalii lor îngrijitori sau susținători financiari. Soțul meu și cu mine suntem amândoi pensionari și trăim dintr-un venit fix. Aveam planuri pentru anii noștri de aur care nu includeau creșterea unei alte generații.

Am încercat să stabilim limite, dar Andreea și Mihai găseau mereu modalități de a ne face să ne simțim vinovați pentru a-i ajuta. Spuneau lucruri precum „Vreți ca nepoții voștri să rămână flămânzi?” sau „Nu putem face asta fără voi.” Era epuizant emoțional.

Într-o zi, am decis că ajunge. Ne-am așezat cu Andreea și Mihai și le-am spus că nu mai putem oferi sprijin financiar sau babysitting constant. Le-am explicat că trebuie să-și asume responsabilitatea pentru propriile vieți și viitorul copiilor lor.

Conversația nu a decurs bine. Andreea ne-a acuzat că îi abandonăm pe ea și pe copii. Mihai era furios, spunând că suntem egoiști. Ne-a frânt inimile, dar am rămas fermi.

De atunci, relația noastră cu Andreea și Mihai a fost tensionată. Rareori ne vizitează sau ne sună decât dacă au nevoie de ceva. Ne lipsesc teribil nepoții noștri, dar știm că am luat decizia corectă pentru bunăstarea noastră.

A fost o călătorie dureroasă, plină de vinovăție și suferință. Ne îngrijorăm încă în fiecare zi pentru Maria și Alexandru. Sperăm că într-o zi Andreea și Mihai vor găsi o modalitate de a oferi o viață stabilă copiilor lor fără a se baza pe noi.