„Nora Mea Mă Sună Plângându-se Că Soțul Ei a Încetat Să Mai Ajute în Casă: Am Avertizat-o de Multe Ori. Acum, Nu Știu Cum Să o Ajut”

Adina a fost întotdeauna o femeie energică, care credea că trebuie să facă totul singură. Când a început să se întâlnească cu fiul meu, Andrei, am observat cum se agita mereu pentru el, asigurându-se că nu trebuie să ridice niciun deget. Gătea, făcea curățenie și chiar îi spăla hainele fără să ceară ajutor. Am avertizat-o de multe ori că acest lucru nu este sustenabil, dar ea mereu zâmbea și trecea peste.

„Andrei muncește atât de mult,” spunea ea. „Cel puțin pot să-i fac viața mai ușoară acasă.”

Am încercat să-i explic că o relație ar trebui să fie un parteneriat, că ambele părți ar trebui să contribuie în mod egal la treburile casnice. Dar Adina era încăpățânată. Credea că făcând totul pentru Andrei, își arată dragostea și aprecierea.

Au trecut câțiva ani și s-au căsătorit. La început, totul părea perfect. Au cumpărat o casă cochetă în suburbii, iar Adina a continuat să gestioneze totul acasă în timp ce Andrei se concentra pe carieră. Dar apoi au început apelurile.

„Bună, Elena,” vocea Adinei suna tensionată la telefon. „Nu știu ce să fac. Andrei a încetat complet să mai ajute în casă. Nici măcar nu mai scoate gunoiul.”

Am oftat, simțind un amestec de frustrare și simpatie. „Adina, te-am avertizat despre asta. Ai stabilit un precedent de la început că vei gestiona totul. Acum, Andrei se așteaptă la asta.”

„Dar nu este corect,” a protestat ea. „Sunt mereu epuizată. Nu mai pot ține pasul cu totul.”

Știam că avea dreptate, dar știam și că schimbarea comportamentului lui Andrei acum ar fi extrem de dificilă. Se obișnuise cu un anumit stil de viață, iar ruperea acestor obiceiuri ar necesita mult efort din partea amândurora.

„Ai vorbit cu el despre cum te simți?” am întrebat.

„Am încercat,” a recunoscut ea. „Dar devine defensiv și spune că este prea obosit de la muncă.”

Puteam auzi disperarea în vocea ei și mi se rupea inima. Voiam să o ajut, dar nu știam cum. Propria mea căsnicie se terminase în divorț pentru că fostul meu soț, Mihai, fusese la fel. Nu ridicase niciodată un deget în casă și asta mă adusese la limita nebuniei.

„Adina, trebuie să ai o conversație serioasă cu Andrei,” i-am sfătuit. „Spune-i cum te afectează asta pe tine și relația voastră. Dacă te iubește, va înțelege și va face un efort să se schimbe.”

A promis că va încerca, dar au trecut săptămâni și nimic nu s-a îmbunătățit. Apelurile au devenit mai frecvente, fiecare mai disperat decât ultimul.

„Elena, nu știu ce să fac,” a plâns ea într-o seară. „Sunt la capătul puterilor. Nu mai pot trăi așa.”

M-am simțit neputincioasă. O avertizasem de atâtea ori, dar nu ascultase. Acum plătea prețul pentru asta.

„Poate ar trebui să luați în considerare consilierea,” am sugerat. „Uneori, un terț neutru poate ajuta.”

Adina a fost de acord să încerce, dar Andrei a refuzat să meargă. Nu vedea rostul și credea că Adina exagera.

Lunile s-au transformat în ani și situația s-a înrăutățit doar. Adina devenea din ce în ce mai resentimentară, iar căsnicia lor începea să se destrame sub greutatea așteptărilor neîmplinite și frustrărilor nespuse.

Într-o zi, Adina m-a sunat plângând. „Elena, nu mai pot face asta. Îl părăsesc pe Andrei.”

Nu eram surprinsă, dar tot mă durea să aud asta. „Îmi pare atât de rău că s-a ajuns aici,” am spus încet.

„Nu este vina ta,” a răspuns ea. „Ar fi trebuit să te ascult de la început.”

Oricât de mult voiam să o consolez, știam că nu mai puteam face nimic. Adina făcuse alegerile ei și acum trebuia să trăiască cu consecințele.

În cele din urmă, căsnicia lor s-a terminat în divorț, la fel ca a mea cu Mihai. A fost un memento dureros că relațiile necesită echilibru și efort mutual. Fără acestea, chiar și cele mai puternice legături se pot rupe.