„Părinții lui Andrei Nu M-au Acceptat Niciodată: Au Ales Fata ‘Potrivită’ pentru El”

Părinții lui Andrei au fost întotdeauna epitomul succesului și rafinamentului. Tatăl său, Dr. Robert Popescu, era un profesor renumit la Universitatea din București, în timp ce mama sa, Elena Popescu, era o avocată de top la o firmă de avocatură de prestigiu din capitală. Aveau așteptări foarte mari de la singurul lor fiu, Andrei, și au investit toate resursele lor pentru a se asigura că are cea mai bună educație și cele mai bune oportunități.

De mic, Andrei a fost înscris la numeroase activități extracurriculare—lecții de pian, antrenamente de tenis și cursuri avansate de matematică. Excelent în tot ceea ce făcea, spre deliciul părinților săi. Carnetele lui de note erau mereu pline de A-uri, și era elevul vedetă al clasei sale. Dar exista un aspect al vieții lui Andrei pe care părinții săi nu-l puteau controla: prietenia lui cu mine, Ana.

Eu veneam dintr-o lume diferită. Tatăl meu ne-a părăsit când aveam cinci ani, iar mama mea se lupta cu dependența. Locuiam într-un apartament mic de pe cealaltă parte a orașului, departe de peluzele îngrijite și casele grandioase din cartierul lui Andrei. În ciuda diferențelor noastre, eu și Andrei am devenit cei mai buni prieteni în gimnaziu. Ne-am legat prin dragostea noastră pentru cărți și simțul umorului comun.

Pe măsură ce am crescut, prietenia noastră s-a adâncit, iar în liceu eram inseparabili. Totuși, părinții lui Andrei erau mai puțin încântați de relația noastră. Ei credeau că sunt o influență negativă pentru el și că trecutul meu îi va afecta perspectivele de viitor. Au făcut clar că aveau alte planuri pentru Andrei.

Într-o seară, am auzit o conversație între Andrei și părinții săi. Discutau despre viitorul lui, iar mama sa a menționat o fată pe nume Maria. Maria provenea dintr-o familie la fel de prestigioasă ca familia Popescu. Tatăl ei era judecător, iar mama ei era un chirurg de succes. Elena Popescu credea că Maria era perechea perfectă pentru Andrei.

„Ana este o fată drăguță,” a spus Elena, „dar nu provine din mediul potrivit. Ai nevoie de cineva care să-ți egaleze statutul și să te ajute să-ți atingi obiectivele.”

Andrei a încercat să mă apere, dar părinții săi erau fermi. Au aranjat ca el să petreacă mai mult timp cu Maria, invitând-o la cinele de familie și încurajându-l să o ducă la evenimentele școlare. Puteam vedea tensiunea pe care o punea asupra lui Andrei, dar nu voia să-și dezamăgească părinții.

Cu timpul, Andrei a început să se distanțeze de mine. A încetat să mai vină la mine acasă, iar conversațiile noastre au devenit mai scurte și mai rare. Simțeam cum se îndepărtează, dar nu știam cum să opresc asta.

Într-o zi, Andrei mi-a spus că nu mai poate să mă vadă. Părinții lui îi dăduseră un ultimatum: fie se concentrează pe viitorul său cu Maria, fie riscă să piardă sprijinul lor. Eram devastată, dar am înțeles presiunea sub care se afla.

Andrei a început să se întâlnească cu Maria și în cele din urmă s-au logodit. Am privit de la distanță cum urma calea pe care părinții lui i-o trasaseră. A absolvit Universitatea din București cu onoruri și s-a alăturat unei firme de avocatură prestigioase din capitală.

Nu am mai auzit nimic de la Andrei după acea zi. Prietenia noastră a devenit o amintire îndepărtată, umbrită de așteptările și cerințele părinților săi. A fost dureros să realizez că legătura noastră nu a fost suficient de puternică pentru a rezista presiunilor statutului social și așteptărilor familiei.

În final, părinții lui Andrei au obținut ceea ce și-au dorit—un fiu perfect cu o viață perfectă. Dar nu pot să nu mă întreb dacă Andrei se gândește vreodată la prietenia pe care am avut-o odată și la visele pe care le împărțeam.