„Toată Viața, Mama Mi-a Spus Că Tatăl Meu Era un Înger. Apoi, a Bătut la Ușa Mea.”

Ariana a crescut ascultând povești despre tatăl ei, un bărbat pe care nu l-a cunoscut niciodată și despre care mama ei spunea că este un înger care veghează asupra lor din Ceruri. Aceste povești i-au colorat copilăria cu un sentiment de mister și căldură. La 25 de ani, Ariana s-a mutat din casa cochetă a mamei sale din suburbii pentru a îmbrățișa viața de adult în agitația orașului. A închiriat un apartament mic și confortabil și și-a găsit un loc de muncă la o librărie locală, unde mirosul paginilor vechi îi dădea senzația de acasă.

Viața era obișnuită, dar împlinită, cu weekenduri petrecute explorând cafenele și seri pline de cărți și muzică liniștită. Totuși, într-o seară răcoroasă de octombrie, când frunzele pictau trotuarele în auriu și chihlimbar, o bătaie la ușă a răsunat în apartamentul ei, tăind liniștea ca o lamă ascuțită.

În prag stătea un bărbat de vreo patruzeci și ceva de ani, cu părul grizonat și ochi care reflectau o tristețe familiară pe care Ariana o văzuse în propria ei reflexie. S-a prezentat ca fiind Ionuț. Vocea îi tremura în timp ce întreba dacă poate intra, susținând că este tatăl ei.

Confuzia și curiozitatea s-au amestecat în mintea Arianei în timp ce îl invita înăuntru. Ionuț i-a povestit o istorie foarte diferită de poveștile țesute de mama ei. A vorbit despre iubirea tânără, greșeli și alegeri dificile. A explicat că a plecat când Ariana era doar un bebeluș, nu pentru că nu-i păsa, ci pentru că credea că este cel mai bine pentru ea. Viața lui fusese marcată de decizii proaste și probleme legale, și nu voia ca acea lume să o atingă.

Pe măsură ce discutau, Ariana simțea cum zidurile basmelor copilăriei ei se prăbușeau. Îngerul din poveștile ei se transforma într-un om, prea uman, stând în fața ei cu ochii implorând iertare.

În săptămânile următoare, Ionuț a încercat să-și repare greșelile, apărând la apartamentul ei, uneori cu flori, alteori cu cărți, încercând să umple anii de absență cu mici gesturi. Dar cu cât Ariana afla mai multe despre Ionuț, cu atât își dădea seama cât de diferite erau lumile lor. Trecutul lui era plin de umbre, unele dintre ele încă urmându-l. Vizite neliniștitoare de la persoane pe care Ariana nu le recunoștea o făceau să se simtă neliniștită. Viața ei odinioară liniștită începea să semene cu un thriller pe care l-ar fi citit în librăria sa.

Într-o seară, când s-a întors de la muncă, a găsit ușa apartamentului întredeschisă. În interior, lucrurile ei erau împrăștiate și Ionuț nu era nicăieri. Poliția a spus că a fost un jaf, probabil legat de persoane din trecutul lui Ionuț. Ariana era devastată. Tatăl pe care sperase să-l găsească ca pe o binecuvântare nou descoperită era de fapt un blestem care îi perturbase existența liniștită.

A decis să se mute înapoi în casa mamei sale, căutând refugiu în familiaritatea și siguranța pe care aceasta i-o oferea. În timp ce își împacheta lucrurile, a găsit un bilet de la Ionuț, în care își cerea scuze și își lua rămas bun, susținând că este mai sigur pentru ea dacă dispare din nou.

Inima Arianei era sfâșiată de un amestec de ușurare și tristețe. A realizat că unele povești sunt mai bine lăsate așa cum sunt—simple și neatinse de realitate. Privind în jurul apartamentului său dezordonat, a înțeles că nu toate poveștile au un final fericit și nu fiecare membru pierdut al familiei ar trebui găsit.