„Visam la o casă cu două dormitoare. Dar soțul meu a decis să cumpere două garsoniere, una pentru mama lui”: De ce sunt ultima care află?

Timp de peste cinci ani, Elena a cultivat viziunea primei case împreună cu soțul ei, Ion. Ea își imagina un apartament cu două dormitoare, cu spațiu suficient pentru a crește împreună, o bucătărie mare unde să poată găti, un living confortabil pentru serile lor de film și o baie primitoare și luminoasă. Era mai mult decât un set de camere; era încarnarea visurilor ei din copilărie.

Elena și Ion s-au întâlnit la facultate, s-au îndrăgostit și s-au căsătorit imediat după absolvire. Au decis să închirieze inițial un apartament mic, convenind să economisească pentru o casă mai mare și permanentă. În fiecare lună, puneau deoparte o parte din venituri, sacrificând adesea ieșirile în oraș și vacanțele pentru a-și mări economiile. Visul Elenei părea la îndemână, iar entuziasmul ei creștea cu fiecare an care trecea.

Cu toate acestea, când economiile lor au ajuns în sfârșit la suma necesară pentru un avans, Ion a început să se comporte ciudat. Era evaziv în legătură cu planurile lor de căutare a unei case și adesea schimba subiectul când Elena aducea vorba. Confuză și din ce în ce mai anxioasă, Elena a decis să-l confrunte într-o seară după cină.

„Ion, am planificat asta de ani de zile. De ce nu ne uităm la oferte sau nu vorbim cu agenții imobiliari?” l-a întrebat, vocea ei colorată de frustrare.

Ion a oftat, cu o expresie de reticență pe față. „Elena, voiam să-ți vorbesc despre asta. Am luat o decizie în legătură cu situația noastră locativă,” a mărturisit el.

Elena a simțit un fior rece pe șira spinării. „Ce decizie?” a întrebat, inima începând să-i bată mai repede.

„Ei bine, săptămâna trecută am cumpărat două garsoniere,” a spus Ion repede, evitându-i privirea.

„Două garsoniere? De ce? Ce s-a întâmplat cu planurile noastre?” vocea Elenei s-a crăpat, visul ei sfărâmându-se în fața ochilor.

„Una dintre garsoniere este pentru noi, iar cealaltă este pentru mama mea. Ea s-a simțit singură de când a murit tata, și am crezut că acesta ar fi cel mai bun mod de a o ține aproape și de a o ajuta,” a explicat Ion, întâlnind în sfârșit privirea Elenei.

Elena a fost uluită. „Dar de ce nu ai discutat asta cu mine? Este viitorul nostru, Ion. Cum ai putut să iei o decizie atât de importantă fără să vorbești măcar cu mine despre asta?”

Ion părea inconfortabil. „Am crezut că va fi o surpriză, și am primit o ofertă bună pentru garsoniere. Am crezut că vei fi fericită că în sfârșit putem să nu mai închiriem.”

„Dar o garsonieră? Unde vom pune totul? Ce se întâmplă cu spațiul pe care ni-l doream? Și intimitatea față de mama ta?” întrebările Elenei au curs, alimentate de un amestec de trădare și dezamăgire.

Ion nu avea răspunsuri care să-i aline îngrijorările. Conversația s-a încheiat cu o tăcere grea, lăsând relația lor tensionată. Elena a petrecut noaptea în livingul mic și aglomerat al închirierii lor, plângând pierderea casei visurilor ei și a parteneriatului pe care credea că îl are.

În săptămânile care au urmat, Elena a încercat să se împace cu situația, dar bucuria de a deține o casă era umbrită de resentimentul de a fi ultima care află și de schimbarea drastică a planurilor ei de viață. Garsonierele erau practice, dar erau departe de visul pe care îl prețuise și pentru care muncise atât de mult timp.