„Bunica Maria Stătea și Plângea, Casa Ei Acum Aparținea Străinilor, și Era la Mila Lor”

Bunica Maria stătea pe banca de lemn uzată din fața vechii case victoriene care fusese căminul ei timp de peste șaptezeci de ani. Casa, cu vopseaua scorojită și veranda lăsată, păstra o viață întreagă de amintiri. Încă putea auzi râsetele copiilor ei jucându-se în curte și simți aroma cinei de duminică plutind din bucătărie. Dar acum, casa aparținea străinilor, și era la mila lor.

Mâinile Mariei tremurau în timp ce strângea o fotografie veche a soțului ei decedat, Ion. Cumpăraseră această casă împreună la scurt timp după nuntă, plini de vise pentru un viitor luminos. Ion muncise din greu ca mecanic, în timp ce Maria avea grijă de casă și își creștea singurul fiu, Andrei. Trăiseră o viață modestă dar mulțumită, mereu reușind să se descurce și fără să ceară mai mult decât aveau nevoie.

Pe măsură ce Maria stătea acolo, nu putea înțelege cum totul a mers atât de prost. Întotdeauna a crezut în a face lucrurile corect, în a trăi o viață cinstită. Nu a dorit niciodată răul nimănui și întotdeauna a încercat să ajute pe cei aflați în nevoie. Dar acum, la optzeci și cinci de ani, se găsea fără adăpost și dependentă de bunătatea străinilor.

Totul a început cu câțiva ani în urmă când Andrei, fiul ei iubit, a început să se schimbe. Întotdeauna fusese un băiat bun, respectuos și muncitor. Dar după ce și-a pierdut locul de muncă la fabrică, a căzut într-o depresie profundă. A început să bea mult și să joace la jocuri de noroc puținii bani care le mai rămâneau. Maria a încercat să-l ajute, dar el a respins-o, devenind tot mai distant și furios cu fiecare zi care trecea.

Într-o seară, Andrei a venit acasă cu o privire sălbatică în ochi. I-a spus Mariei că găsise o modalitate de a rezolva toate problemele lor. Întâlnise niște oameni care i-au promis bani rapizi dacă investea în afacerea lor. Disperată să-și vadă fiul fericit din nou, Maria a acceptat cu reticență să ipotecheze casa pentru a-i oferi fondurile necesare.

La început, părea că lucrurile se îndreaptă. Andrei era vesel și optimist, vorbind despre cum vor putea curând să plătească ipoteca și să trăiască confortabil. Dar pe măsură ce timpul trecea, devenea clar că afacerea era o escrocherie. Banii au dispărut, iar noii prieteni ai lui Andrei au dispărut fără urmă.

Banca a executat silit casa, iar Maria a fost forțată să se mute. S-a găsit locuind într-o cameră mică la un adăpost local, înconjurată de străini care erau și ei la fel de ghinioniști. Femeia odinioară vibrantă se simțea distrusă și învinsă.

Inima Mariei se strângea când privea un cuplu tânăr mutându-se în vechea ei casă. Păreau destul de drăguți, dar era dureros să-i vadă făcând schimbări în locul pe care îl prețuise atât de mult timp. Se simțea ca un intrus în propriile amintiri.

Zilele s-au transformat în săptămâni, iar săptămânile în luni. Maria încerca să facă tot posibilul pentru a-și accepta situația, dar era greu să găsească speranță în astfel de circumstanțe disperate. Îi era dor teribil de Ion și adesea se trezea vorbind cu fotografia lui ca și cum ar putea cumva să-i ofere alinare.

Într-o seară rece de iarnă, Maria stătea singură pe banca din fața adăpostului, înfășurată într-o pătură subțire. Privea stelele și se întreba cum ajunsese viața ei aici. Întotdeauna crezuse că dacă trăiești o viață bună, lucruri bune vor veni către tine. Dar acum nu mai era atât de sigură.

Pe măsură ce vântul urla în jurul ei, Maria închise ochii și șopti o rugăciune tăcută. Nu cerea mult—doar un pic de pace și poate o licărire de fericire înainte ca timpul ei să se termine. Dar undeva adânc în sufletul ei știa că unele rugăciuni rămân fără răspuns.