Când Egalitatea Intră în Bucătărie: Povestea Unei Familii Românești

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să gătesc singură în fiecare seară, să spăl vasele și să fac curat, în timp ce Vlad stă cu ochii în telefon! vocea Ilincăi răsună ca un tunet în bucătăria noastră mică din cartierul Drumul Taberei. Mă uit la ea peste aburul ceaiului de tei, încercând să-mi ascund uimirea. Vlad, fiul meu, stă la masă cu privirea în pământ, rușinat.

— Ilinca, dragă, așa am făcut și eu toată viața. Așa am văzut la mama mea, așa am făcut și eu cu tatăl lui Vlad. Nu e nimic rău în asta, încerc eu să temperez spiritele, dar vocea mea sună slab, ca o scuză veche și prăfuită.

Ilinca mă privește direct în ochi. — Dar nu e normal! Suntem doi adulți care lucrează la fel de mult. De ce trebuie să fie doar responsabilitatea mea? Vlad poate să spele vasele sau să gătească la fel de bine ca mine. Nu vreau să trăiesc ca în anii ’80!

Simt cum mi se strânge inima. Îmi aduc aminte de serile în care mă întorceam obosită de la serviciu și tot eu trebuia să pun masa, să adun hainele murdare ale copiilor și să mă asigur că totul e la locul lui. Dar niciodată nu m-am gândit că ar putea fi altfel. Așa era lumea noastră.

Vlad oftează și ridică privirea spre mine: — Mamă, Ilinca are dreptate. Eu nu știu să fac multe lucruri prin casă pentru că nu m-ai lăsat niciodată. Mereu ai spus că e treaba femeii. Dar nu mai vreau să fie așa.

Mă simt atacată și vinovată în același timp. M-am străduit toată viața să le ofer copiilor mei tot ce am putut, dar poate că i-am făcut un deserviciu lui Vlad. Poate că am perpetuat o nedreptate fără să-mi dau seama.

— Dar ce-o să zică lumea? Ce-o să zică vecina Stela dacă îl vede pe Vlad spălând geamurile? întreb eu, încercând să glumesc, dar vocea îmi tremură.

Ilinca râde scurt: — Să zică ce vrea! Eu vreau să fim parteneri egali. Nu vreau să ajungem ca părinții tăi, care abia vorbeau unul cu altul la bătrânețe pentru că erau prea obosiți și plini de frustrări nespuse.

Tăcerea se așterne peste noi ca o pătură grea. Aud doar ticăitul ceasului de pe perete și zgomotul slab al tramvaiului care trece pe bulevard.

— Știi, Ilinca, eu nu am avut curajul tău niciodată. Poate că ar fi trebuit…

Vlad se ridică brusc și începe să adune farfuriile de pe masă. — Lasă, mamă, azi spăl eu vasele. Și mâine gătesc eu ciorba aia de perișoare care-ți place ție.

Îl privesc cum se mișcă stângaci printre cratițe și simt un nod în gât. E ciudat să-l văd pe băiatul meu făcând ceea ce eu am considerat mereu „treabă de femeie”. Dar în același timp simt o mândrie ciudată – poate că Vlad va fi mai fericit decât am fost eu sau mama mea.

În zilele următoare, schimbările mici devin tot mai vizibile. Vlad își face partea lui fără să i se ceară, iar Ilinca pare mai relaxată. Într-o seară îi aud râzând împreună în timp ce spală vasele – ceva ce eu și soțul meu n-am făcut niciodată împreună.

Dar nu toți din familie văd cu ochi buni schimbarea. Sora mea, Mariana, vine într-o zi pe la noi și când îl vede pe Vlad aspirând covorul izbucnește:

— Vai de mine! Ce-i asta? Ai ajuns slugă-n casă la nevastă-ta?

Ilinca îi răspunde calm: — Nu e slugărnicie când faci ceva pentru omul pe care-l iubești. E respect.

Mariana dă ochii peste cap și începe să povestească vecinelor despre „ciudățeniile” din casa noastră. Mă simt rușinată, dar și revoltată. De ce trebuie ca fericirea lor să fie judecată după reguli vechi?

Într-o duminică, la masa mare de Paște, discuția scapă de sub control:

— Pe vremea noastră bărbatul era bărbat! spune unchiul Costel cu voce tunătoare.

— Și femeia era sclava casei! răspunde Ilinca fără teamă.

Toți tac pentru o clipă. Mă uit la Vlad – nu mai e băiatul timid de altădată. Își ține soția de mână și îi susține privirea unchiului.

— Eu vreau ca soția mea să fie fericită lângă mine, nu obosită și frustrată. Dacă pentru asta trebuie să schimb ceva la mine, o fac cu drag.

Masa continuă într-o liniște apăsătoare. După plecarea musafirilor, rămân singură în bucătărie și mă gândesc la toate femeile din familia mea care au tăcut și au înghițit ani la rând.

Într-o seară, când Ilinca vine la mine cu o prăjitură caldă și mă întreabă dacă vreau să o ajut la glazură, simt că ceva s-a schimbat definitiv între noi. Nu mai suntem două femei din generații diferite care se judecă una pe alta – suntem două femei care încearcă să construiască ceva mai bun pentru cei dragi.

M-am întrebat mult timp dacă nu cumva schimbarea asta ne va rupe familia sau ne va face de râs în fața lumii. Dar acum cred că ne-a făcut mai puternici.

Oare câte familii din România ar avea curajul să lase egalitatea să intre în bucătărie? Și câte femei ar avea curajul Ilincăi?