Când fiul meu, Vlad, și-a adus mireasa acasă: Povestea unei mame între tradiție și iubire

— Mamă, trebuie să-ți spun ceva.
Vocea lui Vlad răsuna în holul mic, încălzit de mirosul de ciorbă proaspătă și ploaia care bătea în geam. Era târziu, aproape de ora la care obișnuiam să închid televizorul și să mă retrag cu gândurile mele. Dar în acea seară, Vlad nu era singur. Lângă el stătea o fată cu ochii mari, umezi, ținându-l strâns de mână.
— Ea este Irina… logodnica mea.

Am simțit cum mi se taie respirația. Logodnica? Nici măcar nu știam că are o relație serioasă! M-am uitat la ea: bluză simplă, părul prins neglijent, privirea pierdută. Nu era deloc fata pe care mi-o imaginasem pentru Vlad. În mintea mea, viitoarea mea noră trebuia să fie „de familie bună”, să știe să gătească sarmale, să respecte tradițiile noastre din Botoșani. Dar Irina părea venită din altă lume.

— Bună seara, doamnă Maria, a spus ea timid.

Am răspuns sec, încercând să-mi ascund dezamăgirea. Vlad m-a privit cu ochii lui albaștri, aceiași pe care îi avea și tatăl lui înainte să ne părăsească. Am simțit un nod în gât. Nu voiam să-l pierd și pe el.

— Vlad, putem vorbi puțin? am întrebat, trăgându-l deoparte.

Irina a rămas stingheră în hol, jucându-se cu fermoarul gecii. În bucătărie, am izbucnit:

— Cum ai putut să-mi faci asta? Să vii acasă cu o fată străină, fără să mă anunți? Și logodnică?!

Vlad a oftat:
— Mamă, știu că e greu pentru tine, dar o iubesc. Vreau să fim împreună.

— Dar tu te gândești la familie? La ce o să spună bunica ta? La ce o să zică vecinii? Nu știi nimic despre ea!

— O să afli. Dă-i o șansă.

Am ieșit din bucătărie cu inima grea. Irina stătea încă în hol, privind la tabloul cu familia noastră din 1997. M-am uitat la ea și am văzut cât de tânără era, cât de speriată. Dar nu puteam să-mi înving orgoliul.

Seara aceea a fost începutul unui război mut. Mama mea, bunica lui Vlad, a venit a doua zi și a început să bombardeze cu întrebări:
— Din ce familie e fata asta? Are părinți? Ce zestre aduce?

Irina roșea și răspundea încet. Părinții ei erau despărțiți, mama plecată la muncă în Italia, tatăl bolnav. Nu avea nimic „de adus”, doar dragostea pentru Vlad.

— Nu e fată pentru tine! a spus mama mea categoric.

Vlad s-a închis în cameră cu Irina și nu a mai ieșit ore întregi. Eu am rămas singură în bucătărie, plângând în surdină. Îmi aminteam cum am crescut singură după ce soțul meu a murit într-un accident stupid la combinat. Cum am muncit ca femeie de serviciu la școală ca să-i dau lui Vlad tot ce avea nevoie. Și acum… simțeam că-l pierd.

Zilele au trecut greu. Irina încerca să mă ajute prin casă, dar orice făcea părea greșit: nu știa să facă mămăligă fără cocoloașe, nu știa să spele rufele „cum trebuie”, nu știa nici măcar să țină copilul vecinei în brațe fără să-l sperie.

Într-o seară, după ce mama plecase bombănind că „ne facem de râs”, am găsit-o pe Irina plângând pe balcon.
— Doamnă Maria… știu că nu mă vreți aici. Dar eu îl iubesc pe Vlad. Și el pe mine. Nu vreau nimic altceva decât să fim acceptați.

Am simțit pentru prima dată milă pentru ea. Era doar un copil rătăcit într-o lume străină. Dar tot nu puteam renunța la prejudecățile mele.

A doua zi dimineață, Vlad a venit la mine:
— Mamă, dacă nu o accepți pe Irina, plecăm amândoi la București și nu ne mai vezi.

Atunci am simțit că mă prăbușesc. Sufletul meu de mamă era sfâșiat între dorința de a-l proteja și teama de a-l pierde definitiv.

În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile mele, la toate visele pe care le proiectasem asupra lui Vlad. Dar oare era corect să-i cer să trăiască viața pe care mi-o doream eu?

Dimineața i-am chemat pe amândoi la masă.
— Vlad… Irina… dacă vă iubiți cu adevărat, aveți binecuvântarea mea. Dar vă rog… aveți grijă unul de altul.

Irina a izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat. Vlad m-a privit cu recunoștință și am simțit că inima mea se vindecă puțin câte puțin.

Acum, când îi văd împreună, încă mai am momente când mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dar poate că adevărata iubire de mamă înseamnă să știi când să lași copilul să zboare singur.

Oare câte mame din România trec prin aceeași luptă ca mine? Cât de greu e să renunți la control și să accepți că fericirea copilului tău nu arată mereu așa cum ai visat tu?