Când lucrurile au început să dispară: Adevărul care ne-a sfâșiat familia

— Unde sunt banii de pe raft, Radu? Nu i-ai pus tu acolo aseară? vocea Ioanei, soția mea, tremura între furie și teamă, în timp ce răscolea sertarele din bucătărie. M-am ridicat de la masă, cu inima bătându-mi nebunește. Nu era prima dată când ceva dispărea din casa noastră, dar de data asta era vorba de toți banii de chirie.

— Ioana, știu sigur că i-am pus acolo. Nu i-am atins, nu i-a atins nimeni… sau cel puțin așa credeam. Am privit-o pe mama, care stătea la geam, cu ochii pierduți în zare. De când tata murise, o luasem la noi, să nu fie singură. Dar în ultimele luni, atmosfera devenise apăsătoare. Lucruri mici dispăreau: o brățară de argint, niște parfumuri, portofelul Ioanei, iar acum banii de chirie.

— Nu vreau să cred că cineva din casă… am început eu, dar Ioana m-a întrerupt.

— Radu, trebuie să facem ceva! Nu mai pot trăi așa, cu frica-n sân! Copiii simt tensiunea asta. Nu vezi cum se uită la noi?

Am oftat adânc. Avea dreptate. Fetița noastră, Ana, de doar opt ani, se ascundea tot mai des în camera ei. Băiatul cel mare, Vlad, abia mai vorbea cu noi. Simțeam cum familia mea se destramă sub ochii mei și nu știam ce să fac.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, Ioana a venit la mine cu o propunere care mi-a dat fiori.

— Radu, hai să punem camere de supraveghere. Nu trebuie să știe nimeni. Măcar așa aflăm adevărul.

Am protestat la început. Cum să-mi spionez propria mamă? Dar disperarea a fost mai puternică decât rușinea. În noaptea aceea am montat două camere mici: una în sufragerie și una pe hol.

Două zile mai târziu, Ioana a venit la mine cu ochii roșii de plâns.

— Trebuie să vezi asta.

Am privit împreună imaginile: mama intra în sufragerie, se uita atent în jur și băga banii în buzunar. Apoi ieșea calmă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Am simțit cum mi se rupe sufletul. Mama mea… femeia care mă crescuse cu atâta dragoste… Cum era posibil?

Am stat toată noaptea treaz. M-am gândit la copilăria mea în satul din Buzău, la cum mama muncea pe brânci să ne țină pe mine și pe sora mea la școală. Oare ce se întâmplase cu ea? Era bolnavă? Avea nevoie de bani? Sau era ceva mai grav?

A doua zi dimineață am chemat-o pe mama la bucătărie. Ioana stătea lângă mine, cu mâinile strânse pe cana de ceai.

— Mamă… trebuie să vorbim. Am văzut ce ai făcut cu banii.

Mama a încremenit. Pentru o clipă am văzut în ochii ei o frică animalică, apoi s-a prăbușit pe scaun și a început să plângă.

— Radu… nu știu ce-i cu mine… Nu mă pot abține… Am nevoie de bani…

— Pentru ce? am întrebat eu, încercând să-mi stăpânesc vocea.

A tăcut mult timp. Apoi a scos din buzunar o cutie mică de pastile.

— Sunt pentru nervi… dar nu-s rețetate… Le iau de la farmacie pe sub mână… Nu pot dormi fără ele…

Am simțit cum mă năpădește furia și mila în același timp. Mama mea devenise dependentă de pastile și nu avusese curajul să ne spună. În loc să ceară ajutor, fura din casa fiului ei.

Ioana a izbucnit:

— Doamnă Maria, nu vă e rușine? Cum ați putut să ne faceți asta?

Mama a început să tremure și mai tare.

— Îmi pare rău… N-am vrut… Mi-e rușine… Dar nu pot fără ele…

Am stat mult timp în tăcere. În mintea mea se dădea o luptă: să o dau afară? S-o duc la un centru? S-o iert?

În zilele următoare, atmosfera din casă a devenit insuportabilă. Ana plângea des și mă întreba dacă bunica va pleca. Vlad refuza să vorbească cu oricine. Ioana era rece ca gheața cu mama mea și nici cu mine nu mai avea răbdare.

Am încercat să o ajut pe mama: am mers împreună la medic, am vorbit cu un psiholog. Dar dependența era adâncă și rușinea prea mare. Mama refuza tratamentul și spunea că nu are nevoie de ajutorul nostru.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Ioana, mama a plecat fără să spună nimic. A doua zi am găsit un bilet pe masă: „Iartă-mă, Radu. Nu vreau să vă mai fac rău.”

Au trecut luni de atunci. Am găsit-o pe mama la un azil din orașul nostru, dusă acolo de sora mea. E slabă și abătută, dar măcar e îngrijită. Familia mea încă nu s-a vindecat complet: Ioana nu mai are încredere în nimeni, copiii sunt retrași și eu mă simt vinovat pentru tot ce s-a întâmplat.

Uneori mă întreb: unde e limita dintre ajutor și orbirea față de cei dragi? Ce ai fi făcut tu dacă ai fi fost în locul meu?