Casa care ne-a despărțit: Povestea unei mame rănite

— Nu înțelegi, mamă, nu mai suntem copii! Avem nevoie de spațiu, de curte, de aer!
Vocea lui Vlad răsuna prin sufrageria casei vechi, cu pereți încărcați de amintiri. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Nu era prima dată când discutam despre schimbul de case, dar niciodată nu fusese atât de tăios. În colțul camerei, Ana, nora mea, stătea cu brațele încrucișate și privirea rece, ca și cum ar fi asistat la un spectacol plictisitor.

— Vlad, casa asta e tot ce mi-a rămas după ce-a plecat tatăl tău… Am crescut aici, te-am crescut aici. Cum să plec? Unde să mă duc? am șoptit, încercând să-mi stăpânesc vocea.

Ana a ridicat din umeri, fără pic de empatie:

— Maria, nu e vorba doar despre tine. Și noi avem dreptul la fericire. Apartamentul nostru e mic, blocul e vechi, iar copilul are nevoie de curte. Tu ai doar o cameră de care ai nevoie. E logic să facem schimb.

M-am uitat la Vlad, căutând în ochii lui băiatul pe care l-am ținut la piept când avea febră sau când plângea după primul lui eșec la școală. Dar privirea lui era rece, străină.

— Mamă, nu vreau să ne certăm. Dar Ana are dreptate. E normal să ne ajuți. Nu vrei să fim fericiți?

Cuvintele lui au căzut ca un cuțit. M-am ridicat încet și am ieșit pe terasă, unde trandafirii plantați de soțul meu încă mai înfloreau timid. Am simțit cum mă sufocă nedreptatea. Cum ajunsesem aici? Cum ajunsese fiul meu să mă vadă ca pe un obstacol?

În zilele următoare, Ana a început să mă sune aproape zilnic. Uneori plângea la telefon:

— Maria, nu știu ce să mai fac cu Vlad. E atât de stresat… Nu vrei să ne ajuți? Nu vrei să ai și tu liniște?

Alteori era rece și calculată:

— Dacă nu vrei să faci schimbul, poate ar trebui să te gândești că Vlad va trebui să ia niște decizii. Nu poți ține casa asta doar pentru tine.

Vecinii au început să mă întrebe dacă mă mut. O prietenă mi-a spus că Ana s-a plâns la grădiniță că „soacra nu vrea să-i lase casa copilului”. M-am simțit umilită și izolată.

Într-o seară, am găsit-o pe Ana în fața porții, cu nepoțica mea în brațe.

— Maria, uite cât de mult îi place aici! Nu vezi că-i faci rău copilului tău dacă nu accepți?

Am luat-o pe cea mică în brațe și i-am arătat florile din grădină. Am simțit o dragoste imensă pentru ea și o tristețe adâncă pentru fiul meu.

Într-o duminică, Vlad a venit singur. Era abătut.

— Mamă… Ana zice că dacă nu facem schimbul, poate ar trebui să ne gândim la altceva… Poate să ne mutăm în alt oraș. Nu vreau asta, dar nici nu pot trăi așa.

Mi-au dat lacrimile.

— Vlad, tu chiar crezi că eu nu vreau fericirea ta? Dar fericirea ta trebuie să fie pe suferința mea? Casa asta e tot ce am. Dacă o dau, unde mă duc? Cine are grijă de mine când voi fi bolnavă?

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Poate că ai dreptate… Dar Ana nu va renunța ușor.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin fiecare cameră, am atins fiecare fotografie cu Vlad copil, fiecare carte veche a soțului meu. Am simțit că pierd totul: casa, fiul, liniștea.

Au urmat luni de tensiuni. Ana a început să-l izoleze pe Vlad de mine. Nu mai răspundea la telefon decât rar și scurt. Nepoata mea nu mai venea la mine decât când Ana avea nevoie de ceva.

Într-o zi am primit o scrisoare de la un avocat: Vlad cerea oficial schimbul de case sau vânzarea locuinței pentru a împărți banii. Am simțit că mă prăbușesc.

Am mers la biserică și m-am rugat cu lacrimi amare. Preotul mi-a spus:

— Maria, uneori copiii uită cine i-a crescut. Dar Dumnezeu vede totul.

Am încercat să vorbesc cu Vlad din nou. L-am rugat să vină singur. A venit abătut.

— Mamă… Ana zice că dacă nu facem ceva acum, ea pleacă cu fata și divorțează. Eu nu vreau asta…

L-am privit lung:

— Și eu ce fac? Rămân singură pe lume? Pentru ce te-am crescut?

A izbucnit în plâns:

— Nu știu ce să fac…

L-am îmbrățișat și am simțit că e tot copilul meu speriat.

Acum stau singură în casa mare și goală. Vlad nu mai vine decât rar și atunci când Ana îi permite. Nepoata mea crește fără mine. Casa care trebuia să ne țină împreună ne-a despărțit.

Mă întreb în fiecare seară: oare am greșit undeva? Oare dragostea de mamă trebuie să fie mereu sacrificată? Voi ce ați fi făcut în locul meu?