Casa lor, visele noastre: Când părinții aleg cui să întindă mâna

— Nu mai suport, Rareș! Nu mai pot să trăiesc așa, cu cutiile astea peste tot, cu hainele înghesuite în dulapul ăsta care scârțâie de fiecare dată când îl deschid! am izbucnit, cu vocea tremurândă.

Rareș s-a întors spre mine, obosit, cu ochii roșii de la lipsa somnului. — Ce vrei să fac? Să mă duc la mama și la tata și să le cerșesc? Nu vezi că nu le pasă?

Am simțit cum mă sufoc. Era a treia oară săptămâna asta când ne certam din cauza părinților lui. De fiecare dată când aduceam vorba despre un avans pentru un apartament, Rareș se închidea în el, iar eu rămâneam cu frustrarea și cu sentimentul că nu contez destul nici pentru el, nici pentru familia lui.

Părinții mei sunt dintr-un sat din Buzău. Au muncit toată viața pe brânci ca să mă țină la facultate în București. Nu au nimic de oferit în afară de dragoste și câteva borcane cu zacuscă și dulceață. Dar părinții lui Rareș… ei sunt altă poveste. Tatăl lui, domnul Ilie, a fost director la o fabrică de mobilă înainte de Revoluție. Mama lui, doamna Viorica, a fost profesoară de matematică. Au strâns bani, au investit, au cumpărat apartamente pe care le închiriază studenților.

— De ce nu putem măcar să stăm într-unul dintre apartamentele lor până strângem bani? am întrebat într-o zi, cu voce joasă.

Rareș a oftat. — Pentru că „nu e frumos”, zice mama. Că „nu se cade” să ne dea nouă ceva cât timp sora mea, Alina, nu s-a căsătorit încă. Cică trebuie să fie totul egal.

Alina are 28 de ani și încă locuiește cu părinții. Nu are niciun plan să se mute prea curând. Eu am 32 și simt că viața trece pe lângă mine. În fiecare dimineață mă trezesc cu gândul că poate azi se va schimba ceva. Poate azi Rareș va avea curajul să vorbească deschis cu ai lui.

Dar nu se schimbă nimic. În fiecare seară ne întoarcem în garsoniera noastră mică, unde vecinii dau muzica tare până târziu și unde nu pot visa la un copil pentru că nu avem spațiu nici pentru noi doi.

Într-o duminică, am mers la masa de prânz la părinții lui Rareș. Casa lor mirosea a ciorbă de perișoare și a prăjituri proaspete. Doamna Viorica ne-a întâmpinat cu zâmbetul ei rece.

— Ce mai faceți voi, dragilor? S-a obișnuit Andreea cu viața la oraș?

Am zâmbit forțat. — Da, doamnă Viorica. Dar e greu într-o garsonieră atât de mică.

A dat din cap aprobator, fără să spună nimic. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

După masă, Rareș a încercat timid să deschidă subiectul:

— Mamă… v-ați gândit vreodată să ne ajutați cu un avans pentru un apartament? Sau măcar să stăm într-unul dintre cele libere?

Domnul Ilie a ridicat sprâncenele. — Și Alina ce face? Dacă îi dăm vouă acum, ea o să zică că n-am fost corecți.

— Dar Alina nici nu vrea să se mute! am izbucnit fără să-mi dau seama.

S-a lăsat o liniște grea peste masă. Doamna Viorica a strâns buzele subțire.

— Nu e vorba doar de asta, Andreea. Fiecare copil trebuie tratat la fel. Și-apoi… voi sunteți tineri, trebuie să vă descurcați singuri.

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Am ieșit pe balcon și am privit orașul întins sub mine. M-am gândit la părinții mei și la cât de mult s-au sacrificat pentru mine. La cât de mult mi-aș dori ca și părinții lui Rareș să ne vadă și pe noi ca pe copiii lor, nu ca pe niște străini care cer prea mult.

În drum spre casă, Rareș era tăcut. Eu plângeam încet, fără să mă poată consola nimeni.

— Poate ar trebui să renunțăm… poate nu suntem făcuți pentru viața asta împreună, am șoptit.

— Nu spune asta! a zis el disperat. O să găsim o soluție.

Dar zilele au trecut și nimic nu s-a schimbat. Am început să mă cert tot mai des cu Rareș. El era prins între loialitatea față de părinți și dorința de a-mi oferi mie o viață mai bună. Eu eram prinsă între iubirea pentru el și resentimentul față de familia lui.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, am făcut bagajele și am plecat la o prietenă. Rareș m-a sunat toată noaptea, dar nu i-am răspuns.

A doua zi dimineață m-am dus la serviciu cu ochii umflați de plâns. Colega mea, Mihaela, m-a tras deoparte:

— Andreea, tu meriți mai mult decât atât! De ce trebuie să tragi tu ponoasele pentru că părinții lui nu vor să vă ajute?

Nu am știut ce să-i răspund. Poate că avea dreptate.

După câteva zile m-am întors acasă. Rareș era palid și abătut.

— Am vorbit cu ai mei din nou… Nu vor să cedeze. Dar am decis ceva: dacă nu putem conta pe ei, atunci vom face totul singuri. O să muncim mai mult, o să strângem fiecare leu și într-o zi vom avea casa noastră.

L-am privit în ochi și am văzut hotărârea pe care o așteptam de atâta timp.

Au trecut luni grele. Am renunțat la vacanțe, la ieșiri în oraș, la orice mic răsfăț. Am lucrat suplimentar amândoi. Ne-am sprijinit reciproc când unul dintre noi voia să renunțe.

Într-o zi am primit vestea: banca ne-a aprobat creditul pentru un apartament micuț la marginea orașului. Nu era visul nostru inițial, dar era începutul unei vieți noi.

Când am intrat prima dată în apartamentul nostru gol, am plâns amândoi în mijlocul camerei goale.

Acum stau pe canapeaua noastră nouă și mă uit la Rareș cum montează o etajeră. Încerc să uit resentimentele față de părinții lui și să mă bucur de ceea ce avem.

Dar uneori mă întreb: oare cât de mult ar trebui să ne sacrificăm fericirea pentru a păstra pacea în familie? Și dacă familia nu te sprijină când ai nevoie cel mai mult… ce mai înseamnă familia?