Cina trădării: Povestea unei iubiri puse la încercare între două femei și un bărbat

— De ce nu mănânci, Vlad? întreb, încercând să-mi ascund vocea tremurândă în timp ce împing furculița prin piureul de cartofi.

El ridică din umeri, evitându-mi privirea. — Nu mi-e foame, zice scurt, dar știu că minte. Îl cunosc de zece ani, îi știu toate gesturile, toate ticurile. Și totuși, în ultimele săptămâni, ceva s-a schimbat. S-a schimbat între noi.

Mirosul de sarmale încă plutește în bucătărie, dar el nu a atins farfuria. Mă uit la el și simt cum mă apasă un nod în gât. Îmi amintesc de mesajul găsit din greșeală pe telefonul lui: „Te aștept cu ciorba de burtă, mamă. Să nu întârzii!”

Nu i-am spus nimic atunci. Am vrut să cred că e o coincidență, că poate doar trecea pe la mama lui să o vadă. Dar apoi au început să apară scuzele: „Am mult de lucru”, „Mă opresc pe la mama să-i duc niște acte”, „Nu mă aștepta cu masa”.

În seara asta nu mai pot. Simt că explodez.

— Vlad, spune-mi adevărul. Te duci la mama ta să mănânci, nu-i așa?

Se oprește din mestecat aerul și mă privește pentru prima dată în ochi. — Nu e ceea ce crezi…

— Atunci ce e? urlu aproape, cu lacrimile gata să-mi inunde obrajii. Ce are ea și nu am eu? Ce gătește ea și nu pot eu?

Se lasă o liniște grea. Aud doar ticăitul ceasului de perete și respirația mea sacadată.

— Nu e vorba despre tine, Larisa. E… nu știu… Mă simt acolo ca acasă. Mama știe exact cum îmi place mâncarea, îmi povestește de tata, de copilărie…

— Și eu ce sunt? O străină? O bucătăreasă care nu știe să-ți facă pe plac?

Îmi simt obrajii arzând. Mă ridic brusc de la masă și fug în dormitor. Închid ușa și mă las pe podea, plângând în hohote. Mă simt mică, neputincioasă, ca o fetiță care nu poate concura cu propria soacră.

A doua zi, la serviciu, nu mă pot concentra. Colega mea, Irina, mă întreabă dacă sunt bine.

— Vlad merge la mama lui să mănânce… pe ascuns, îi spun cu voce joasă.

Ea oftează. — Of, Larisa… Știi câte femei trec prin asta? Dar nu e vina ta. Bărbații români sunt crescuți să creadă că nimeni nu gătește ca mama lor.

— Dar doare… Simt că nu sunt suficientă.

Irina mă strânge de mână. — Poate ar trebui să vorbești cu el. Sincer.

Seara îl aștept pe Vlad cu inima cât un purice. Îl văd intrând cu o pungă de la supermarket.

— Am luat ceva pentru cină…

— Nu mai vreau să gătesc pentru tine dacă oricum mergi la mama ta după aceea.

Se oprește în pragul bucătăriei.

— Larisa, te rog…

— Nu! Ascultă-mă! M-am săturat să mă simt ca o a doua alegere! Dacă vrei să fii cu mama ta tot timpul, du-te! Dar spune-mi adevărul!

Îl văd cum se prăbușește pe scaun.

— Nu vreau să te rănesc… Dar simt că între noi s-a pus ceva. Parcă nu mai suntem echipa care eram înainte. Tu ești mereu obosită, mereu preocupată… Mama mă ascultă fără să mă judece.

Mă doare fiecare cuvânt ca o lovitură sub coaste.

— Și eu am nevoie să fiu ascultată! Să fiu apreciată! Să simt că sunt importantă!

În acea noapte nu dormim împreună. El stă pe canapea, eu în patul nostru prea mare și prea rece.

Trec zile în care abia ne vorbim. Mama lui Vlad mă sună într-o zi:

— Larisa, dragă, ce se întâmplă? Vlad e abătut…

Îmi vine să-i spun totul, dar mă abțin. — Suntem doar obosiți…

Ea oftează. — Știi… băieții rămân mereu copiii mamelor lor. Dar tu ești soția lui acum. Nu lăsa mâncarea să vă despartă.

În weekend mergem împreună la ea. Ne întâmpină cu miros de cozonac proaspăt și zâmbet larg.

— Hai la masă!

Mâncăm în tăcere. Vlad pare împărțit între două lumi: cea a copilului răsfățat și cea a bărbatului care ar trebui să-și susțină soția.

După masă, rămân singură cu soacra mea în bucătărie.

— Larisa, știu că nu e ușor… Dar Vlad are nevoie de tine mai mult decât crezi. Poate ar trebui să găsiți ceva doar al vostru… O rețetă nouă, o tradiție nouă…

Mă uit la ea și pentru prima dată nu o mai văd ca pe o rivală, ci ca pe o femeie care a trecut prin aceleași temeri ca mine.

Seara îi propun lui Vlad:

— Hai să gătim împreună ceva ce n-a făcut nici mama ta, nici eu până acum.

El zâmbește timid. — Ce-ai zice de lasagna?

Râdem amândoi și pentru prima dată după mult timp simt că suntem din nou o echipă.

Nu știu dacă rana se va vindeca vreodată complet sau dacă voi putea uita sentimentul de trădare. Dar știu că trebuie să luptăm pentru noi doi, nu împotriva altora.

Oare câte femei se simt puse la colț între dragostea pentru soț și competiția cu mama lui? Oare cât de mult contează o farfurie de mâncare atunci când sufletul tânjește după atenție și iubire?