Între facturi și amintiri: povestea unei surori rătăcite

— Nu-mi vine să cred că iar trebuie să discutăm despre asta, Irina! am izbucnit, trântind ușa bucătăriei vechi, cu vopseaua scorojită. Era o după-amiază mohorâtă de martie, iar în casa copilăriei noastre, frigul părea să se fi strecurat nu doar prin ferestrele crăpate, ci și între noi două.

Irina s-a ridicat brusc de pe scaun, cu ochii umezi de furie. — Nu e vorba doar de bani, Ana! E vorba că mereu trebuie să trag eu pentru tot! Tu vii doar când e de împărțit ceva.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vocea ei răsuna în mine ca un ecou al tuturor certurilor noastre din ultimii ani. De când muriseră părinții, casa asta devenise un câmp de bătălie tăcut. Ne întâlneam aici doar ca să împărțim facturi, să ne certăm pe cine plătește gazul sau cine schimbă țiglele sparte. Niciodată nu mai vorbeam despre noi, despre ce simțim, despre cum ne e.

— Nu e adevărat! am răspuns, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Știi bine că am și eu ratele mele, copiii mei… Nu pot să vin mereu aici să repar sau să plătesc totul!

Irina a oftat adânc și s-a așezat la loc, privind pe fereastră spre grădina unde altădată alergam amândouă după găini. — Ți-ai găsit scuzele perfecte. Mereu ai avut ceva mai important de făcut decât să fii aici. Când mama era bolnavă, tot eu am stat cu ea nopțile. Tu veneai doar duminica, cu plăcinte și zâmbete.

M-am simțit mică, vinovată, dar și furioasă. — Nu e corect ce spui! Știi bine că nu mi-a fost ușor nici mie. Dar tu… tu niciodată nu-mi spui ce simți cu adevărat! Doar arunci cuvinte grele și mă faci să mă simt ca ultimul om.

A urmat o tăcere apăsătoare. Doar ceasul vechi din hol bătea sacadat, ca o inimă obosită. M-am uitat la Irina și am văzut-o altfel: nu doar sora mea cea încăpățânată, ci o femeie obosită, cu riduri la colțul ochilor și mâini crăpate de la muncă. M-am întrebat când am încetat să ne mai vedem una pe cealaltă cu adevărat.

— Ți-aduci aminte când ne certam pe păpușa aia stricată? am întrebat încet. Tot timpul voiam să fie a mea… Dar tu ai lăsat-o la mine până la urmă.

Irina a zâmbit amar. — Da… pentru că plângeai tu mai tare.

Am râs amândouă, dar râsul nostru era trist, ca un cântec vechi uitat pe jumătate.

— Poate că și acum facem la fel, am spus eu. Poate că fiecare trage de partea ei pentru că ne e frică să nu pierdem totul.

Irina a dat din cap. — Poate că da… Dar știi ce mă doare cel mai tare? Că nu mai suntem surorile alea care se țineau de mână când le era frică de întuneric.

Am simțit un nod în gât. M-am ridicat și am mers lângă ea, atingându-i ușor umărul. — Nici eu nu vreau să fim străine, Irina. Dar nu știu cum să repar tot ce s-a rupt între noi.

A oftat din nou și mi-a luat mâna în a ei. — Poate ar trebui să încetăm să mai numărăm facturile și să începem să numărăm amintirile frumoase.

Am stat așa câteva minute, în liniște, ascultând vântul care bătea prin pomii goi din curte. Știam că nu va fi ușor. Că banii vor rămâne mereu o problemă între noi, atâta timp cât casa asta va exista. Dar pentru prima dată după mult timp, am simțit că poate există o cale spre iertare.

— Hai să facem o cafea și să vorbim ca pe vremuri, i-am spus încet.

Irina a zâmbit și a dat din cap. — Hai… dar tu speli cănile!

Am râs din nou, iar râsul nostru a umplut bucătăria rece cu puțină căldură. Poate că nu vom reuși niciodată să fim surorile perfecte, dar poate că putem fi două femei care încearcă să se regăsească printre facturi, regrete și amintiri.

Mă întreb: oare câte familii se destramă din cauza banilor? Și cât de mult valorează liniștea sufletului față de o factură plătită la timp?