Între moștenire și familie: Povestea unei alegeri care ne-a schimbat pe toți

— Nu pot să cred, mamă! Cum ai putut să faci asta fără să ne spui nimic? Glasul meu răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei reci și mirosul de pâine prăjită arsă. Mama stătea la masă, cu mâinile strânse în poală, privindu-și degetele noduroase. Sora mea, Irina, se uita la mine cu ochii mari, așteptând parcă să explodez.

— Am făcut ce am crezut că e mai bine, a șoptit mama. Vocea ei era atât de calmă încât m-a enervat și mai tare.

— Pentru cine? Pentru noi sau pentru mătușa Elvira? Noi stăm cu soții noștri la soacre, ne chinuim cu ratele la bancă, iar tu îi dai totul Elvirei? De ce? Ce-a făcut ea pentru tine?

Mama a oftat adânc. În colțul ochilor i se adunaseră lacrimi pe care le ținea cu greu în frâu. Irina a încercat să mă liniștească:

— Livia, hai să o ascultăm. Poate are un motiv.

Am trântit cana de masă și am ieșit pe balcon. Blocul nostru din cartierul Titan era vechi, cu balcoane pline de ghivece și rufe atârnate. M-am uitat la cerul plumburiu și am simțit o furie surdă care nu voia să plece.

A doua zi am primit un mesaj de la mătușa Elvira: „Vreau să vorbim. Te rog.” Am ezitat, dar până la urmă am acceptat. Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din centru. Elvira era îmbrăcată modest, ca întotdeauna, cu părul prins într-un coc dezordonat.

— Livia, știu că ești supărată. Dar vreau să știi că nu am cerut nimic. Mama ta… a făcut asta din suflet. Eu… eu nu mai am pe nimeni. Soțul meu a murit anul trecut, copiii sunt plecați în străinătate. Casa bunicilor era tot ce-mi rămăsese.

Am simțit un nod în gât. Nu voiam să-mi fie milă de ea, dar nici nu puteam ignora tristețea din ochii ei.

— Și noi ce facem? Eu și Irina? Ne luptăm cu ratele, cu soacrele care ne privesc ca pe niște intruse… Tu ai măcar o casă acum.

Elvira a zâmbit trist:

— Știu că nu e drept. Dar mama voastră… a fost mereu cea care a avut grijă de toți. A simțit că eu am nevoie mai mult acum. Poate nu e corect, dar e… omenesc.

Am plecat acasă mai confuză ca niciodată. Seara, soțul meu, Mihai, m-a găsit plângând în baie.

— Ce s-a întâmplat?

I-am spus totul printre sughițuri. Mihai m-a luat în brațe:

— Știu că e greu. Dar poate că mama ta a vrut să facă un bine acolo unde a simțit că e nevoie mai mare. Și noi… ne avem unul pe altul. O să găsim o soluție.

Zilele au trecut greu. Irina s-a certat cu soacra ei pentru că nu avea voie să gătească decât duminica. Eu am primit o somație de la bancă pentru întârzierea ratelor. Mama venea des la noi, aducea plăcinte și încerca să ne ajute cum putea.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am stat cu Irina pe balcon și am vorbit despre tot ce s-a întâmplat.

— Ți-e dor de casă? m-a întrebat ea.

— Da… dar nu doar de casă. De sentimentul ăla că aparții undeva fără să te simți povară.

Irina a oftat:

— Poate că mama a vrut să-i dea Elvirei șansa asta. Poate că noi trebuie să ne construim singure locul nostru.

Am început să caut soluții: am vândut câteva bijuterii vechi, Mihai a mai luat un job part-time, iar eu am început să fac prăjituri la comandă pentru vecini. Încet-încet, lucrurile s-au mai liniștit.

Într-o zi, mătușa Elvira a venit la noi cu o pungă mare de mere și o invitație:

— Vreau să veniți la mine duminică. Să facem plăcintă ca pe vremuri.

Am acceptat cu inima strânsă. Casa bunicilor mirosea la fel ca în copilărie: a lemn ars și mere coapte. Elvira ne-a întâmpinat cu lacrimi în ochi:

— Vreau să vă spun ceva… Am decis să vând casa și să împart banii cu voi două. Nu pot trăi liniștită știind că voi suferiți din cauza mea.

Am izbucnit în plâns toate trei. Mama a venit și ea mai târziu și ne-a îmbrățișat pe rând.

— Poate că nu există decizii perfecte în viață, doar alegeri făcute din iubire sau din teamă. Eu am ales iubirea, chiar dacă v-am rănit fără să vreau.

În acea zi am simțit pentru prima dată după mult timp că suntem din nou o familie. Nu banii sau casa ne-au adus împreună, ci puterea de a ierta și de a merge mai departe.

Acum mă uit la copiii mei cum se joacă în sufragerie și mă întreb: oare ce sacrificii vor trebui ei să facă pentru cei dragi? Și dacă fericirea adevărată nu stă tocmai în puterea de a renunța la ceva pentru altcineva?