„Mamă Își Abandonează Bebeluşul la Spital, Doar pentru ca Tânăra Bunică să Apară a Doua Zi”
Violeta a fost întotdeauna o femeie puternică. La 42 de ani, și-a crescut singură fiica, pe Cătălina, după ce soțul ei le-a părăsit când Cătălina era doar un copil mic. Viața nu a fost niciodată ușoară, dar Violeta a reușit să-i ofere fiicei sale tot ce avea nevoie, lucrând două locuri de muncă și sacrificându-și propriile vise pentru a-i asigura un viitor mai bun. Așa că atunci când Cătălina a anunțat că este însărcinată la 19 ani, Violeta a fost atât șocată, cât și îngrijorată. Știa prea bine provocările maternității singure.
Cătălina a fost întotdeauna un spirit liber, niciodată dispusă să se stabilească sau să ia viața prea în serios. A renunțat la facultate după un semestru și a trecut de la un loc de muncă la altul de atunci. Vestea sarcinii ei a venit ca o surpriză pentru toată lumea, mai ales că nu menționase niciodată o relație serioasă. Când a fost întrebată despre tatăl copilului, Cătălina a fost evazivă, spunând doar că el este „în afara peisajului.”
Sarcina a fost dificilă de la început. Cătălina s-a confruntat cu grețuri matinale, oboseală și un sentiment general de neliniște. Violeta a făcut tot posibilul să-și sprijine fiica, dar nu putea scăpa de sentimentul că ceva nu era în regulă. Cătălina părea distantă, aproape detașată de realitatea situației ei.
Ziua nașterii a sosit în cele din urmă. Violeta a dus-o pe Cătălina la spital, ținând-o de mână prin fiecare contracție și oferindu-i cuvinte de încurajare. După ore de travaliu, s-a născut un băiețel. Dar în loc de bucuria și ușurarea pe care Violeta se aștepta să le vadă pe chipul fiicei sale, era doar o privire goală.
Cătălina a refuzat să-și țină fiul. S-a întors când asistenta a încercat să-l pună în brațele ei. Violeta era confuză și cu inima frântă, dar a luat bebelușul în brațele ei, minunându-se de degetele și degetele lui mici. Era perfect în toate privințele, dar era ceva la ochii lui care o făcea să ezite. Erau de un albastru profund și neliniștitor, aproape prea intens pentru un nou-născut.
A doua dimineață, Violeta s-a trezit și a descoperit că Cătălina plecase. Lăsase un bilet pe patul de spital: „Nu pot face asta. Îmi pare rău.” Inima Violetei s-a prăbușit citind acele cuvinte. Știa că fiica ei se lupta, dar nu și-ar fi imaginat niciodată că își va abandona propriul copil.
Violeta a luat bebelușul acasă, numindu-l Ionuț după tatăl ei. A făcut tot posibilul să-l îngrijească, dar întrebările despre paternitatea lui și plecarea bruscă a Cătălinei o bântuiau. A contactat prieteni și familie, sperând că cineva ar fi văzut-o sau ar fi auzit ceva despre Cătălina, dar nimeni nu avea informații.
Pe măsură ce săptămânile s-au transformat în luni, Violeta a observat mai multe ciudățenii la Ionuț. Rareori plângea și părea neobișnuit de alert pentru vârsta lui. Ochii lui au rămas acea nuanță neliniștitoare de albastru și erau momente când Violeta simțea că o privea cu o intensitate care o făcea să se simtă inconfortabil.
Într-o noapte, în timp ce îl legăna pe Ionuț să adoarmă, Violeta nu putea scăpa de sentimentul că ceva era teribil de greșit. S-a uitat la fața lui și a văzut o sclipire de ceva—o expresie care părea mult prea cunoscătoare pentru un bebeluș. I-a dat fiori pe șira spinării.
Disperată după răspunsuri, Violeta a început să cerceteze tot ce putea despre culorile neobișnuite ale ochilor și comportamentul infantil. A dat peste povești despre copii cu trăsături similare care erau considerați „diferiti” în moduri care sfidau explicațiile. Cu cât citea mai mult, cu atât devenea mai speriată.
Sănătatea Violetei a început să se deterioreze sub stres și îngrijorare. A slăbit, nu putea dormi și simțea un sentiment constant de teamă. Într-o seară, în timp ce stătea singură în sufragerie cu Ionuț în pătuțul lui din apropiere, a auzit un zgomot la ușă. Inima i-a tresărit de speranță—poate era Cătălina care se întorcea.
Dar când a deschis ușa, nu era nimeni acolo. Doar o stradă goală și sunetul vântului care foșnea printre copaci. S-a întors și l-a găsit pe Ionuț privindu-o cu acei ochi pătrunzători și pentru prima dată s-a simțit cu adevărat speriată.
Violeta nu a aflat niciodată ce s-a întâmplat cu Cătălina sau de ce l-a abandonat pe Ionuț. Întrebările au rămas fără răspuns, lăsând un gol care nu putea fi umplut niciodată. Și pe măsură ce Ionuț creștea, acei ochi neliniștitori nu s-au schimbat niciodată, mereu privindu-i, mereu știind mai mult decât ar fi trebuit.