„Nici măcar nu am apucat să-i spun mamei că sunt însărcinată: Mama a decis să-i dea toate economiile fratelui meu”

Familia noastră era epitomul unității și forței. Crescând într-un oraș mic din România, fratele meu Andrei și cu mine eram de nedespărțit. Am frecventat aceeași școală, am avut aceiași prieteni și chiar aceiași profesori. Tatăl nostru, un mecanic muncitor, și mama noastră, o asistentă devotată, ne-au insuflat valorile muncii asidue, onestității și loialității față de familie.

Când tata a fost diagnosticat cu cancer, lumea noastră s-a întors pe dos. Boala a fost lungă și epuizantă, secându-ne nu doar finanțele, ci și spiritul. Mama lucra ture duble la spital pentru a acoperi facturile medicale tot mai mari, în timp ce Andrei și cu mine făceam tot posibilul să o susținem emoțional și fizic.

În ciuda greutăților, am reușit să rămânem puternici ca familie. Dar când tata a murit în cele din urmă, a părut că liantul care ne ținea împreună s-a dizolvat. Mama era devastată, iar Andrei și cu mine am rămas să adunăm bucățile.

Viața în micul nostru oraș a continuat ca de obicei, dar pentru noi totul se schimbase. Andrei a decis să rămână aproape de casă și a luat un loc de muncă la fabrica locală. Eu m-am mutat la București pentru facultate, sperând să construiesc un viitor mai bun pentru mine și eventual pentru familia mea.

În al doilea an de facultate, am aflat că sunt însărcinată. A fost neașteptat și copleșitor. Voiam să-i spun mamei personal, așa că am planificat o vizită acasă pentru weekend. Dar înainte să pot împărtăși vestea mea, o altă bombă a căzut.

Mama a convocat o întâlnire de familie. Arăta obosită dar hotărâtă când ne-a așezat în sufragerie. „Am luat o decizie,” a început ea, cu vocea tremurând ușor. „Am decis să-i dau toate economiile mele lui Andrei.”

Eram uluită. „Dar mamă, ce se întâmplă cu mine? Ce se întâmplă cu viitorul meu?” am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea stabilă.

Mama a oftat adânc. „Andrei a fost aici prin toate. A rămas când lucrurile au devenit dificile. Merită asta.”

Am simțit un val de furie și trădare cum mă cuprindea. „Nu am plecat pentru că nu-mi păsa! Am plecat să fac ceva din mine ca să pot ajuta pe toți!”

Andrei a rămas tăcut, cu ochii fixați pe podea. Puteam vedea vinovăția și conflictul în expresia lui, dar nu a spus nimic.

Am plecat în acea noapte fără să-i spun mamei despre sarcina mea. Nu puteam să-mi aduc inima să adaug mai multă greutate inimii ei deja grele. Înapoi la București, m-am luptat cu emoțiile mele și realitatea situației mele. Mi-am continuat studiile în timp ce mă pregăteam pentru venirea copilului meu.

Lunile au trecut, iar relația mea cu mama a devenit distantă. Ea trimitea ocazional mesaje întrebând despre starea mea de bine, dar căldura și apropierea pe care le împărțeam odată dispăruseră. Andrei a încercat să facă legătura între noi, dar era clar că lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel.

Când fiica mea, Ana, s-a născut, i-am trimis mamei o poză cu un mesaj simplu: „Cunoaște-ți nepoata.” Ea a răspuns cu un mesaj scurt: „E frumoasă.”

Viața a mers mai departe, dar durerea acelei zile nu s-a vindecat niciodată complet. Decizia mamei a creat o ruptură pe care timpul nu a putut-o repara. Andrei a folosit banii pentru a-și începe propria afacere și, deși a găsit succesul, acesta a venit cu prețul unității familiei noastre.

În cele din urmă, toți am pierdut ceva prețios. Legătura care ne ținea odată împreună a fost spulberată de alegeri făcute în momente de disperare și iubire.