Numele care ne desparte

— Nu pot să cred că refuzi așa ceva, Ioana! Ai idee ce înseamnă numele ăsta pentru noi?

Vocea mi-a tremurat, dar nu de teamă, ci de furie. Stăteam în bucătăria noastră mică din Pitești, cu mâinile strânse pe marginea mesei, privind-o pe nora mea cum își freacă palmele una de alta, evitându-mi privirea. Era a treia oară când discutam despre asta, dar de data asta simțeam că nu mai pot ceda.

— Maria, nu vreau să te rănesc, dar copilul ăsta e și al meu. Vreau să-i dăm un nume care să însemne ceva pentru noi doi, nu doar să respectăm o regulă veche, spuse ea încet.

Mihai, fiul meu cel mare, stătea între noi ca un arbitru nehotărât. Îl vedeam cum se uită când la mine, când la ea, cu ochii aceia albaștri moșteniți de la tatăl lui. Era clar că nu voia scandal, dar nici nu avea curaj să se impună.

— Ioana, în familia noastră băieții poartă numele bunicilor. Așa a fost mereu. Tatăl meu a fost Gheorghe, Mihai poartă numele bunicului lui, iar dacă veți avea băiat…

— Dar dacă avem fată? mă întrerupse Ioana.

Am rămas fără cuvinte. Nu mă gândisem niciodată la varianta asta. În mintea mea, era clar: va fi băiat și va duce mai departe numele familiei. Așa cum făcuseră toți înaintea lui.

— Atunci… atunci îi găsim un nume frumos de fată, am bâiguit.

Ioana a oftat și s-a ridicat de la masă.

— Maria, nu vreau să ne certăm. Dar trebuie să înțelegi că vrem să fim și noi părinți după inima noastră. Nu doar după reguli.

A ieșit din bucătărie lăsându-mă singură cu Mihai. Am simțit cum mi se strânge inima. M-am gândit la tata, la bunicul meu, la toți bărbații aceia care au muncit pământul și au ridicat casa asta cu mâinile lor. Cum să las eu ca totul să se piardă?

— Mamă… începu Mihai timid. Poate are dreptate Ioana. Poate e timpul să facem lucrurile altfel.

L-am privit lung. Era băiatul meu, dar parcă nu-l mai recunoșteam. Unde era mândria aia de familie pe care i-o insuflasem de mic?

— Mihai, tu chiar nu înțelegi? Numele ăsta e tot ce avem! Dacă nu-l mai poartă nimeni, cine o să-și mai amintească de tata?

El a dat din umeri și a ieșit după Ioana. Am rămas singură cu gândurile mele și cu o tăcere apăsătoare care părea că umple toată casa.

Au trecut zilele greu. Nu mai vorbeam decât strictul necesar. Ioana evita să vină pe la noi, iar Mihai mă suna doar ca să mă anunțe că totul e bine la ecografii. Într-o seară, m-am trezit plângând în fața fotografiei tatălui meu.

— Tată, iartă-mă… Nu știu dacă fac bine sau rău. Poate că-s prea încăpățânată… Dar nu pot să las totul să se piardă.

Când s-a apropiat termenul nașterii, tensiunea din familie era la cote maxime. Sora mea, Elena, încerca să mă liniștească:

— Maria, lasă-i pe tineri să-și trăiască viața! Și noi am avut conflicte cu mama când eram tinere…

— Nu e același lucru! La noi e vorba de nume! De rădăcini!

Într-o dimineață friguroasă de martie, Mihai m-a sunat:

— Mamă, Ioana a născut! E fată! O cheamă Ana-Maria.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Pe de o parte eram fericită că totul a decurs bine. Pe de altă parte… Ana-Maria? Nici urmă de nume din familie.

Câteva zile nu am avut curaj să merg la spital. M-am simțit trădată și inutilă. Dar într-un final am cedat rugăminților lui Mihai și am mers să-mi văd nepoata.

Când am luat-o în brațe pentru prima dată, am simțit ceva ce nu pot descrie: o dragoste uriașă și o liniște pe care nu o mai trăisem demult.

— Bunica… șopti Mihai zâmbind timid.

Am privit-o pe Ioana. Avea ochii obosiți dar fericiți.

— Maria… sper că într-o zi o să înțelegi alegerea noastră.

Am oftat adânc și am mângâiat mânuța micuței Ana-Maria.

— Poate că numele nu contează atât de mult cât credeam eu… Poate că dragostea e cea care ține familia împreună…

Dar încă mă întreb: dacă renunțăm la tradiții pentru liniște, ce mai rămâne din noi? Oare greșesc dacă vreau ca trecutul să fie prezent și în viitorul copiilor noștri?