„Pot să locuiesc în casa ta pentru că te-am născut!”: Nu o vreau în casa mea

Aveam doar 12 ani când mama mea, Eliana, a decis să se recăsătorească. Noul ei soț, Sorin, a spus clar de la început că nu mă vrea prin preajmă. Îmi amintesc ziua aceea foarte bine; era o după-amiază rece și ploioasă când mama mi-a făcut bagajele și m-a dus la casa bunicii mele, Ana.

„O să stai cu bunica pentru o vreme,” a spus ea, evitând contactul vizual. Nu înțelegeam de ce la momentul respectiv, dar simțeam că ceva era în neregulă.

Bunica Ana locuia într-o casă mică, cu două camere, la marginea orașului. Era o femeie bună, dar avea foarte puțin de oferit în termeni de sprijin financiar. Singurul ei venit era o pensie modestă, care abia acoperea necesitățile. În ciuda mijloacelor limitate, m-a primit cu brațele deschise.

„Nu-ți face griji, Emma,” a spus ea, îmbrățișându-mă strâns. „Vom trece prin asta împreună.”

Zilele s-au transformat în săptămâni, iar săptămânile în luni. Mama nu a sunat niciodată și nu ne-a vizitat. Era prea ocupată cu noua ei viață și cu noul ei soț. Sorin avea un loc de muncă bun și locuiau într-o casă frumoasă într-o parte mai bună a orașului. Între timp, bunica Ana și cu mine ne chinuiam să ne descurcăm. Adesea trebuia să alegem între a plăti factura la electricitate și a cumpăra alimente.

Am încercat să mă concentrez pe școală, dar era greu. Colegii mei vorbeau despre familiile lor și ieșirile de weekend, în timp ce eu păstram tăcerea despre situația mea. Nu voiam ca nimeni să știe că propria mea mamă m-a abandonat.

Într-o zi, am auzit-o pe bunica Ana vorbind la telefon cu prietenul ei, Richard. „Eliana nu a trimis niciun leu,” a spus ea, cu vocea plină de frustrare. „Parcă nu-i pasă deloc de Emma.”

Auzind acele cuvinte mi-a frânt inima. Întotdeauna am sperat că mama se va întoarce după mine, că își va da seama de greșeala ei și mă va lua acasă. Dar pe măsură ce timpul trecea, devenea clar că ea și-a continuat viața.

Anii au trecut și am crescut sub grija bunicii Ana. Ea a făcut tot posibilul să mă întrețină, dar nu a fost niciodată ușor. Am trăit frugal, bazându-ne adesea pe bunătatea vecinilor și prietenilor ca Richard pentru ajutor.

Când am împlinit 18 ani, am decis să mă mut și să încerc să-mi fac o viață pe cont propriu. Am găsit un loc de muncă la un restaurant local și am închiriat un apartament mic. Nu era mult, dar era al meu. Bunica Ana era mândră de mine, dar puteam vedea îngrijorarea în ochii ei.

„Ai grijă de tine, Emma,” a spus ea în timp ce mă îmbrățișa la plecare. „Și amintește-ți, poți oricând să te întorci acasă.”

I-am promis că o voi vizita des și am făcut-o. Dar viața are un mod de a te trage în direcții diferite. M-am ocupat cu munca și în cele din urmă l-am cunoscut pe Andrei, care a devenit iubitul meu. Ne-am mutat împreună și am început să ne construim propria viață.

Într-o zi, din senin, am primit un telefon de la mama mea. Trecuseră ani de când nu mai vorbisem.

„Emma,” a spus ea ezitant, „am nevoie de un loc unde să stau pentru o vreme.”

Eram uluită. După toți acești ani de tăcere, brusc avea nevoie de ajutorul meu? „De ce?” am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea calmă.

„Sorin m-a părăsit,” a recunoscut ea. „Nu am unde să mă duc.”

Un val de emoții m-a copleșit—furie, tristețe, confuzie. Cum putea să se aștepte să o primesc în casa mea după tot ce mi-a făcut?

„Nu cred că este o idee bună,” am spus în cele din urmă.

„Dar sunt mama ta,” a insistat ea. „Te-am născut!”

„Și apoi m-ai abandonat,” i-am răspuns, cu vocea tremurând. „Îmi pare rău, dar nu te pot ajuta.”

Am închis telefonul și m-am așezat jos, cu lacrimi curgându-mi pe față. Nu era finalul pe care mi-l dorisem, dar era realitatea relației noastre fracturate.