Vacanța care mi-a destrămat familia: Adevărul despre soacra din Făgăraș

— Nu pune mâna pe borcanul ăla, Irina! Nu vezi că e pentru dulceață? vocea soacrei mele, doamna Viorica, a tăiat aerul ca o lamă, chiar în timp ce încercam să ajut la despachetarea bagajelor. M-am oprit brusc, cu mâna în aer, simțindu-mă ca un copil certat pe nedrept. Era doar prima oră petrecută în casa ei dintr-un sat uitat de lume, la poalele Făgărașului, și deja simțeam cum mi se strânge stomacul de tensiune.

Soțul meu, Radu, a încercat să detensioneze atmosfera cu un zâmbet stângaci. — Lasă, mamă, Irina doar voia să ajute. Dar Viorica nu s-a lăsat înduplecată. — Ajutorul ăsta nu-mi trebuie mie! Dacă nu știe cum merg lucrurile aici, mai bine să stea deoparte!

Am simțit privirile tuturor pe mine: fiica mea adolescentă, Ana, care deja își dădea ochii peste cap, și băiatul cel mic, Vlad, care se agățase speriat de piciorul meu. Am inspirat adânc și am încercat să-mi spun că e doar oboseala drumului și că lucrurile se vor liniști.

Dar nu s-au liniștit. În fiecare zi, Viorica găsea motive să mă critice: ba că nu spăl vasele „cum trebuie”, ba că nu știu să fac mămăligă „ca la țară”, ba că nu mă ocup destul de copii. Radu părea prins între două lumi: încerca să mă apere, dar nu voia să-și supere mama. Într-o seară, după ce copiii au adormit, i-am spus cu voce joasă:

— Nu mai pot, Radu. Simt că orice fac e greșit aici. Parcă nu sunt binevenită deloc.

El a oftat și a privit pe fereastră spre dealurile întunecate. — Știu… dar mama a fost mereu așa. Nu vrea să rănească pe nimeni, doar că… nu știe altfel.

— Dar eu nu mai pot să fiu ținta ei! Am venit aici să ne relaxăm, nu să fiu judecată la fiecare pas!

A doua zi dimineață, am găsit-o pe Ana plângând în grădină. — Bunica a zis că sunt leneșă și răsfățată pentru că nu vreau să merg la cules de cartofi… De ce ne urăște?

M-am simțit sfâșiată între dorința de a-mi proteja copiii și nevoia de a păstra pacea în familie. Am încercat să vorbesc cu Viorica:

— Viorica, te rog… Ana e doar un copil. Nu trebuie să fie perfectă.

Ea m-a privit cu răceală. — Dacă o crești așa, o să ajungă ca tine: slabă și fără coloană vertebrală.

Am simțit cum mi se taie picioarele. M-am retras în camera noastră și am plâns în tăcere, ca să nu mă audă copiii.

În zilele următoare, tensiunile au crescut. Vlad a făcut febră și Viorica a dat vina pe mine că „nu-l îmbrac destul de gros”. Radu era tot mai absent, se refugia în treburi prin curte sau mergea la vecini „să dea o mână de ajutor”. Simțeam că mă sufoc.

Într-o seară ploioasă, am auzit-o pe Viorica vorbind la telefon cu sora ei:

— Nu știu ce-a văzut Radu la fata asta… Niciodată n-a fost de nasul nostru. Dacă ar fi ascultat de mine…

Atunci am înțeles: nu era vorba doar despre vacanță sau despre reguli de gospodărie. Era despre acceptare. Despre faptul că niciodată nu fusesem cu adevărat primită în familia lor.

A doua zi dimineață, am făcut bagajele copiilor și am ieșit pe prispă. Radu m-a urmat nedumerit:

— Ce faci?

— Plecăm acasă. Nu mai pot sta aici nici măcar o zi. Dacă vrei să rămâi cu mama ta, rămâi. Dar eu nu-mi mai las copiii să fie răniți.

Viorica a ieșit val-vârtej din bucătărie:

— Așa? Fugi când e greu? Asta ai învățat tu?

M-am uitat direct în ochii ei:

— Am învățat că uneori trebuie să pui limite chiar și celor din familie. Când dragostea doare mai mult decât ajută, e timpul să pleci.

Radu s-a uitat la mine lung, apoi la mama lui. Pentru prima dată l-am văzut ezitând cu adevărat între noi două. A ales să vină după noi.

Drumul spre casă a fost tăcut. Copiii dormeau pe bancheta din spate, iar eu priveam șoseaua udă și mă întrebam dacă am făcut bine sau rău.

Acum, după câteva luni, relația noastră cu Viorica e rece și distantă. Radu încă încearcă să medieze între noi, dar eu știu că ceva s-a rupt definitiv atunci, în vacanța aceea blestemată.

Mă întreb uneori: cât de mult trebuie să te sacrifici pentru familie? Unde se termină loialitatea și unde începe datoria față de tine însăți? Poate dragostea adevărată învinge orice sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?