Acolo unde liniștea nu locuiește – povestea unei familii destrămate

— Nu vreau să-l văd! Nu vreau! am urlat, trântind ușa camerei mele cu atâta forță încât tabloul cu poza de la botezul fratelui meu, Vlad, a căzut și s-a spart. Mama a venit alergând pe hol, cu ochii roșii de la plâns, încercând să mă liniștească. — Te rog, Ilinca, trebuie să fim uniți. E tatăl tău… S-a întors acasă.

Dar ce înseamnă acasă când fiecare colț e plin de umbre? De când tata a ieșit din închisoare, casa noastră dintr-un cartier mărginaș al Ploieștiului s-a transformat într-un câmp minat. Niciunul dintre noi nu știa cum să se poarte. Mama gătea în tăcere, Vlad se ascundea în spatele calculatorului, iar eu… eu nu mai știam cine sunt.

Îmi amintesc perfect ziua în care l-au arestat. Aveam doisprezece ani și tocmai mă pregăteam să ies la joacă. Poliția a venit cu sirenele urlând, iar vecinii s-au strâns ca la spectacol. Tata a ieșit încătușat, cu privirea pierdută. Mama a leșinat pe hol. De atunci, nimic n-a mai fost la fel.

Când s-a întors după patru ani, nu mai era omul pe care îl știam. Avea ochii goi și vorbea rar, ca și cum fiecare cuvânt îl durea. În prima seară, am stat toți la masă, dar nimeni nu a mâncat. — Ce-ai făcut la școală? m-a întrebat el, încercând să pară interesat. Am ridicat din umeri și am privit în farfurie. Vlad a tușit nervos. Mama a zâmbit forțat. — Ilinca a luat premiul întâi anul trecut, a spus ea, ca și cum ar fi vrut să-l impresioneze.

Tata a oftat și s-a ridicat brusc de la masă. — Nu-mi trebuie milă! a strigat și a trântit ușa bucătăriei. Am rămas toți împietriți. În acea noapte, am auzit-o pe mama plângând în baie.

Zilele au trecut greu. Tata nu-și găsea locul; se plimba prin casă ca un străin. Încerca să repare lucruri vechi sau să-și caute de muncă, dar nimeni nu voia să angajeze un fost pușcăriaș. Prietenii lui dispăruseră, rudele ne evitau. Mama lucra dublu la supermarket ca să ne țină pe linia de plutire.

Într-o seară, l-am auzit pe tata vorbind la telefon cu cineva: — Nu pot să mai stau aici! Nu mă mai suportă nici copiii mei! Am simțit un nod în gât. M-am întrebat dacă nu cumva eu eram de vină pentru tot ce ni se întâmpla.

Vlad era singurul care încerca să-l apropie pe tata. — Hai să mergem la meci, i-a spus într-o zi. Tata l-a privit lung și a dat din cap: — Nu cred că e o idee bună… Oamenii încă mă privesc urât.

Într-o noapte de vară, când toți dormeau, am ieșit pe balcon și l-am găsit pe tata fumând în întuneric. — Ilinca, tu mă urăști? m-a întrebat fără să mă privească. M-am blocat. — Nu știu… am șoptit sincer. — Știi… tot ce-am făcut a fost pentru voi… pentru familie… Dar am greșit rău.

A doua zi dimineață, mama a găsit o scrisoare pe masă: „Nu vreau să vă mai fac rău. Poate fără mine o să vă fie mai bine.” Tata plecase din nou.

Mama s-a prăbușit pe podea și a început să plângă în hohote: — De ce? De ce nu putem fi o familie normală? Vlad a încercat s-o ridice, dar părea că toată greutatea lumii apăsase pe umerii lui de șaptesprezece ani.

Au urmat luni de tăcere și vinovăție. Mama s-a închis în muncă, Vlad s-a apucat de băut cu băieții din cartier, iar eu… eu m-am refugiat în cărți și muzică. La școală eram „fata cu tata la pușcărie”, iar profesorii mă priveau cu milă sau dispreț.

Într-o zi, am primit un telefon de la tata: — Sunt bine… Nu vă faceți griji pentru mine. Poate într-o zi o să pot să mă întorc fără să vă fac rău.

Am simțit atunci că totul se rupe definitiv între noi. Am vrut să-i spun că mi-e dor de el, că mi-e frică fără el, dar n-am putut scoate niciun sunet.

Anii au trecut greu peste noi. Mama s-a îmbolnăvit de inimă și a ajuns la spital. Vlad a abandonat liceul și s-a angajat ca șofer pe dubiță ca să ne ajute cu banii. Eu am intrat la facultate în București doar ca să scap de tot ce mă sufoca acasă.

Într-o zi, după cursuri, am primit un mesaj: „Tata a murit.” Era Vlad. Am simțit că pământul mi se prăbușește sub picioare. Am plâns ore întregi pentru toate lucrurile nespuse, pentru toate îmbrățișările refuzate și pentru toate serile în care am sperat că vom fi din nou o familie.

La înmormântare au venit puțini oameni. Mama stătea cu ochii goi lângă sicriu, Vlad privea în gol, iar eu mă rugam în gând să pot ierta tot ce s-a întâmplat.

Acum, după ani de zile, încă mă întreb dacă vina aparține cuiva sau dacă pur și simplu suntem victimele unor alegeri greșite și ale unei societăți care nu știe să ierte.

Poate că niciodată nu vom fi o familie „normală”, dar oare există cu adevărat familii normale? Sau toți purtăm în noi răni ascunse despre care nu vorbim niciodată?

Voi ce credeți? Se poate vindeca vreodată o familie destrămată sau rămânem mereu prizonieri ai trecutului nostru?