Adevărul de pe groapa de gunoi: Povestea mea despre trădare, pierdere și speranță

— Nu poți să-mi iei și amintirile, Livia! am urlat, cu pumnii strânși, în mijlocul sufrageriei goale. Mirosul de fum încă mai plutea în aer, deși trecuseră deja două săptămâni de la incendiu. Pereții erau afumați, iar pe masa din lemn ars zăceau două fotografii: una cu Ilinca la serbarea de la școală, alta cu Mara, zâmbind știrb la aniversarea de șapte ani. Livia, soția mea, stătea în prag cu ochii roșii și privirea pierdută.

— Nu mai pot, Vlad… Nu mai pot să trăiesc aici, printre umbrele lor. Trebuie să mergem mai departe, spuse ea încet, ca și cum fiecare cuvânt ar fi fost o piatră legată de gât.

Nu puteam. Nu voiam. Fetele mele dispăruseră în focul care ne-a mistuit casa din marginea Ploieștiului. Pompierii au găsit doar niște resturi carbonizate, iar poliția a spus că nu e nimic de făcut. Am plâns, am urlat, am spart oglinzi și am dormit pe jos, cu hainele lor strânse la piept. Dar ceva nu se lega. Nu găsiseră niciun obiect personal al fetelor printre ruine. Nici ursulețul Mariei, nici brățara Ilincăi. Livia spunea că e negarea durerii. Eu simțeam că e altceva.

Într-o zi mohorâtă de martie, m-am dus la cimitir. Am dus flori la mormântul improvizat al fetelor și am stat acolo ore întregi, vorbind cu ele în gând. Când am vrut să plec, am zărit un băiat murdar, cu ochii mari și triști, care scormonea prin coșurile de gunoi de lângă gard.

— Hei, ce faci acolo? l-am întrebat.

S-a speriat și a vrut să fugă, dar l-am prins ușor de braț.

— Nu-ți fac nimic rău. Ți-e foame?

A dat din cap că da. I-am dat un sandviș și o sticlă cu apă. A mâncat lacom, fără să spună nimic. Apoi m-a privit lung și a șoptit:

— Le cauți pe Ilinca și Mara?

Am simțit cum mi se taie picioarele.

— De unde știi numele lor?

— Le-am văzut… la groapa de gunoi din spate. Nu erau moarte.

Am simțit că mă sufoc. Băiatul mi-a povestit că a văzut două fete care semănau cu ale mele, aduse acolo de un bărbat cu o dubă albă. Le-a dat haine murdare și le-a pus să sorteze plastic printre gunoaie. Am fugit spre groapa de gunoi cu inima cât un purice.

Acolo am găsit urme: o brățară ruptă, pătată de noroi — era a Ilincăi! Am întrebat muncitorii, dar toți s-au făcut că nu știu nimic. Unul dintre ei mi-a spus pe șoptite:

— Mai bine nu te băga… Sunt oameni periculoși aici.

Am mers acasă tremurând. Livia nu m-a crezut.

— Vlad, te rog… Nu mai inventa speranțe false! Fetele noastre au murit!

— Nu! Nu au murit! Uite dovada! i-am aruncat brățara pe masă.

A început să plângă isteric.

— De ce faci asta? De ce mă torturezi?

În noaptea aceea n-am dormit deloc. Am început să cercetez pe cont propriu. Am aflat că în zonă au dispărut mai mulți copii în ultimii ani și că poliția nu face nimic. Am început să-i urmăresc pe muncitorii de la groapă, să vorbesc cu oamenii străzii, să caut orice indiciu.

Într-o seară, am primit un telefon anonim:

— Dacă vrei să-ți vezi fetele vii, vino mâine la ora 10 la vechea fabrică de textile.

Am mers acolo fără să spun nimănui. În hală era întuneric și mirosea a mucegai. Din umbră a apărut Costel — fratele Liviei! M-a izbit ca un trăsnet.

— Ce cauți tu aici? am urlat.

— Vlad… îmi pare rău… Nu trebuia să se ajungă aici…

— Unde sunt fetele mele?

A tăcut o clipă, apoi a spus:

— Sunt bine. Le-am dat unor oameni care le-au promis o viață mai bună… N-am avut de ales! Aveam datorii mari la cămătari… Dacă nu făceam asta, ne omorau pe toți!

Am simțit că-mi explodează capul.

— Ai vândut copiii surorii tale?!

A început să plângă și să-și ceară iertare. Am vrut să-l omor cu mâinile goale. Dar m-am abținut — trebuia să-mi găsesc fetele.

Cu ajutorul băiatului de la cimitir și al unor oameni disperați ca mine, am reușit să dau de urma lor într-un sat uitat de lume din Bărăgan. Erau slabe, murdare, dar vii! Când m-au văzut, au început să plângă și să strige „Tati!”. Le-am strâns în brațe și am jurat că nu le voi mai lăsa niciodată singure.

Livia nu a putut suporta adevărul despre fratele ei și s-a internat la psihiatrie pentru câteva luni. Eu am rămas cu fetele, încercând să le vindec rănile sufletului și să le redau încrederea în oameni.

Au trecut doi ani de atunci. Fetele încă se trezesc noaptea plângând. Eu încă mă lupt cu vina că n-am știut să le protejez. Familia noastră e ciuntită, dar încercăm să ne reconstruim viața pas cu pas.

Uneori mă întreb: oare cât rău poate face disperarea unui om? Și cât curaj trebuie să ai ca să ierți — sau măcar să încerci? Poate cineva vreodată să repare o familie sfâșiată de trădare?