„Ai o lună să pleci din casa mea!” – Povestea mea între așteptările familiei și propriile vise

— Ai o lună să pleci din casa mea! Vocea Elenei răsună și acum în mintea mea, ca un ecou rece, tăios. Era seara târziu, iar bucătăria mirosea a ciorbă de perișoare și a nervi încinși. Stăteam cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Radu, soțul meu, privea în podea, incapabil să spună ceva. Simțeam cum fiecare secundă care trecea mă strivea tot mai tare.

— Elena, te rog… încercai eu să spun, dar vocea mi se frânse. — Nu vreau să stric liniștea casei…

— Liniștea casei mele e stricată de când ai intrat tu pe ușă! Nu vreau discuții. Ai o lună să-ți găsești alt loc!

M-am ridicat încet de pe scaun, cu inima bătându-mi nebunește. Radu nu s-a uitat la mine. Nici măcar nu a încercat să mă apere. În acea clipă am simțit că sunt singură, mai singură ca niciodată.

Nu am dormit deloc în noaptea aceea. M-am tot gândit la cum am ajuns aici: o fată simplă din Ploiești, cu vise mari și speranțe naive, îndrăgostită până peste cap de un băiat din București. Când m-am mutat la el, am crezut că viața noastră va fi ca în filmele romantice. Dar realitatea era alta: apartamentul era al părinților lui, iar Elena conducea totul cu mână de fier. Eu eram mereu „fata de la țară”, cea care nu știe să gătească „ca lumea”, care nu pune masa „cum trebuie”, care nu știe „să-și respecte bătrânii”.

În fiecare zi trebuia să demonstrez că merit să fiu acolo. Îmi era teamă să respir prea tare, să nu deranjez. Radu era prins între mine și mama lui, dar mereu alegea tăcerea. — Nu vreau scandaluri, îmi spunea el. — Las-o pe mama, așa e ea…

Dar eu nu mai puteam. Într-o zi, la serviciu, colega mea, Mirela, m-a văzut plângând la baie.

— Ce-ai pățit, Ana? — m-a întrebat ea cu grijă.

— Nu mai pot… Soacra mea vrea să mă dea afară din casă. Și Radu… nu zice nimic.

— De ce nu pleci? — a zis Mirela simplu.

— Unde să mă duc? N-am bani de chirie singură… Și dacă plec, ce zice lumea? Ce zice mama mea? O să creadă că am eșuat…

Mirela m-a luat de mână.

— Ana, tu trăiești pentru tine sau pentru ceilalți?

Întrebarea ei m-a urmărit zile întregi. Am început să caut pe internet anunțuri de chirii. Am făcut calcule peste calcule. Salariul meu de la birou abia îmi ajungea pentru o garsonieră modestă la marginea orașului. Dar gândul că aș putea avea un colț doar al meu îmi dădea curaj.

Într-o seară, după ce Elena a început iar să țipe că nu am spălat vasele „cum trebuie”, am izbucnit:

— Nu mai pot! Nu mai vreau să trăiesc așa!

Elena s-a oprit brusc din spălatul legumelor și m-a privit cu ochii ei reci.

— Atunci pleacă! Cine te ține cu forța?

Radu s-a ridicat și el de la masă.

— Ana… hai să nu facem scandal…

— Radu! — am strigat eu printre lacrimi. — Tu chiar nu vezi ce se întâmplă? Tu chiar nu vrei să avem viața noastră?

El a tăcut. Din nou.

În acea noapte am împachetat câteva haine într-o valiză veche și am plecat la Mirela. Am dormit pe canapeaua ei două săptămâni, timp în care am găsit o garsonieră micuță în Drumul Taberei. Când am semnat contractul și am primit cheia, am plâns de fericire și de frică în același timp.

Mama m-a sunat într-o seară.

— Ana, ce-ai făcut? De ce ai plecat? O să vorbească lumea…

— Mamă, nu mai contează ce zice lumea. Vreau doar să fiu liniștită.

Au urmat luni grele. Salariul abia îmi ajungea de la o lună la alta. Uneori stăteam cu lumina stinsă ca să economisesc la curent. Dar aveam liniște. Nimeni nu țipa la mine. Nimeni nu-mi spunea că nu sunt destul de bună.

Radu m-a sunat de câteva ori. La început încerca să mă convingă să mă întorc.

— Mama promite că se schimbă… Hai acasă…

— Acasă? — l-am întrebat eu. — Care acasă? Eu vreau o casă a noastră, nu a mamei tale.

A tăcut din nou.

Apoi n-a mai sunat deloc.

Au trecut doi ani de atunci. Încă locuiesc în aceeași garsonieră micuță. Am avansat la serviciu și mi-am făcut câțiva prieteni noi. Uneori mă simt singură, dar mă simt liberă. Am început să scriu despre povestea mea pe un blog și am descoperit că sunt multe femei ca mine: prinse între tradiții sufocante și dorința de a-și trăi viața după propriile reguli.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine că am plecat. Dacă nu cumva am fost prea egoistă sau prea slabă. Dar apoi îmi amintesc serile acelea pline de tăcere apăsătoare și lacrimi ascunse și știu că am ales ce era mai bine pentru mine.

Oare câte femei mai trăiesc încă în umbra unor așteptări care nu sunt ale lor? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” și să ne alegem propria fericire?