Am muncit ani de zile în Italia pentru familia mea, iar când m-am întors, am aflat adevărul care mi-a sfâșiat sufletul

— Nu mai plânge, mamă, nu e nimic adevărat, încerca Vlad să mă liniștească, dar ochii lui fugeau spre podea, iar vocea îi tremura. Mă uitam la el și nu-l mai recunoșteam. Era băiatul meu cel mare, cel pentru care am muncit nopți întregi în Italia, spălând bătrâni, curățând case străine, trimițând fiecare bănuț acasă ca să nu le lipsească nimic. Și totuși, acum, în bucătăria noastră rece din Bacău, simțeam că între noi s-a căscat o prăpastie pe care nu știam dacă o voi mai putea traversa vreodată.

Totul a început cu un telefon primit din greșeală. Era o seară ploioasă la Torino, iar eu tocmai terminasem tura la azilul unde lucram. Am răspuns obosită, crezând că e una dintre colegele mele românce. Dar la capătul firului era vecina mea din România, doamna Lidia. Vocea ei era joasă, conspirativă: „Nu vreau să te supăr, Maria, dar cred că ar trebui să știi ce se întâmplă acasă.”

Mi-a spus totul: că soțul meu, Ion, nu mai vine acasă decât târziu, că e văzut des cu o femeie din cartierul vecin, Rodica. Că băieții mei, Vlad și Radu, par să știe și ei, dar nu spun nimic. Am simțit cum mi se taie picioarele. Am închis telefonul și am început să plâng în hohote, acolo, pe podeaua rece a garsonierei străine.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la fiecare an petrecut departe de ai mei. La fiecare Crăciun în care am trimis colete cu dulciuri și haine, la fiecare zi de naștere sărbătorită pe Skype. La fiecare dată când mi-am spus că sacrificiul meu are un sens: copiii mei vor avea parte de educație bună, nu vor duce lipsă de nimic. Dar oare ce preț plăteam cu adevărat?

Am decis să vin acasă fără să anunț pe nimeni. Mi-am luat două zile libere și am luat primul autocar spre România. Drumul a fost un coșmar – nu doar din cauza oboselii sau a drumului lung, ci pentru că fiecare kilometru mă apropia de o realitate pe care nu voiam s-o accept.

Când am ajuns acasă, era dimineață devreme. Am deschis ușa încet și am intrat în liniște. Casa mirosea a cafea și a pâine prăjită – semn că cineva era deja treaz. În bucătărie l-am găsit pe Radu, cel mic, cu ochii roșii de somn.

— Mamă?! Ce cauți aici? Ai venit fără să ne spui?

— Da, Radu. Am venit să văd cu ochii mei cum trăiți fără mine.

A tăcut și a început să-și frământe mâinile. Atunci am știut că știa.

— Unde e tatăl vostru?

— Nu știu… cred că la serviciu…

Dar mințea prost. Îl cunoșteam prea bine.

În acea zi am stat ca pe ace. Vlad a venit acasă abia după-amiază. Când m-a văzut, a încremenit în ușă.

— Mamă… nu te-am auzit intrând…

— Nici nu trebuia să mă auziți. Voi oricum nu-mi mai spuneți nimic.

A încercat să mă îmbrățișeze, dar m-am tras înapoi.

— Spune-mi adevărul! De cât timp știați? De cât timp mă mințiți?

Vlad a izbucnit:

— Mamă, nu e așa cum crezi! Tata… tata a fost singur… tu ai lipsit atâția ani…

— Eu am lipsit ca să vă fie vouă bine! Nu pentru mine! Pentru voi am muncit ca un câine!

Am izbucnit în plâns și am fugit în camera mea. Am stat acolo ore întregi, ascultând cum băieții șoptesc pe holuri și cum Ion intră tiptil în casă seara târziu.

Când a intrat la mine în cameră, nici nu s-a uitat în ochii mei.

— Maria… n-a fost intenționat… Rodica m-a ajutat când mi-a fost greu…

— Și eu? Eu ce sunt? O străină care trimite bani?

Nu mi-a răspuns. S-a uitat la podea și a ieșit fără un cuvânt.

Zilele următoare au fost un chin. Vecinii mă priveau cu milă sau cu curiozitate. Unii șușoteau pe la colțuri: „Vezi? A plecat după bani și uite ce-a pățit!” Alții îmi spuneau că trebuia să mă aștept – „Bărbatul are nevoie de femeie lângă el.”

Dar cel mai tare m-a durut reacția copiilor mei. În loc să fie de partea mea, încercau să-l scuze pe tatăl lor.

— Mamă, tu nu știi cât de greu i-a fost lui tata fără tine…

— Și vouă? Vouă v-a fost greu fără mine?

Au tăcut.

Într-o seară i-am adunat pe toți la masă.

— Vreau să știu adevărul. Vreau să știu dacă mai am familie sau dacă totul a fost o minciună.

Ion a oftat adânc:

— Maria… poate că n-ar fi trebuit să pleci niciodată…

M-am ridicat brusc:

— Poate că n-ar fi trebuit să vă iubesc atât de mult încât să mă sacrific pentru voi!

Am ieșit din casă și am mers pe jos ore întregi prin orașul copilăriei mele. M-am gândit la toate femeile ca mine – plecate prin lume pentru o viață mai bună, dar care s-au întors acasă străine printre ai lor.

Acum stau singură în camera mea și mă întreb: oare merită vreodată sacrificiul? Oare copiii noștri ne vor ierta vreodată pentru absența noastră sau ne vor judeca mereu pentru alegerile făcute din dragoste pentru ei?