Am văzut soțul surorii mele cu altă femeie și am tăcut: acum toți mă acuză pe mine

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Ilinca! Cum ai putut să taci?
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la ciorba care fierbea uitată pe aragaz. Stăteam în picioare, cu mâinile strânse la piept, simțind cum fiecare privire din jurul mesei mă străpunge. Tata își freca fruntea, iar sora mea, Ana, cu burta rotundă și ochii umflați de plâns, nu mă privea deloc.

Totul a început într-o sâmbătă obișnuită, când am ieșit să cumpăr pâine de la magazinul din colț. Pe trotuarul din fața cofetăriei „La Maria”, l-am văzut pe Vlad, soțul Anei, ținându-se de mână cu o femeie blondă, necunoscută. Râdeau, se opreau din când în când să se privească în ochi. M-am ascuns după un stâlp, inima îmi bătea nebunește. Am vrut să cred că nu văd bine, că poate e vreo rudă sau o colegă. Dar gesturile lor nu lăsau loc de interpretări.

Am stat toată noaptea cu ochii în tavan, întrebându-mă ce să fac. Ana era însărcinată în luna a opta, visând la copilul pe care îl așteptase ani de zile. Dacă i-aș fi spus, ar fi fost devastată. Dacă nu-i spuneam și afla mai târziu, poate ar fi fost și mai rău. Am ales să tac. Am crezut că e doar o greșeală de moment a lui Vlad și că totul va trece.

Dar n-a trecut. După două săptămâni, Ana a găsit un mesaj pe telefonul lui Vlad. A urmat un scandal monstru. Vlad a recunoscut totul: avea o relație cu colega lui de la serviciu de aproape un an. Ana a făcut o criză și a ajuns la spital cu contracții premature. Copilul s-a născut cu două săptămâni mai devreme, dar sănătos, slavă Domnului.

Apoi a început iadul pentru mine. Ana a aflat că eu știam. Nu știu cine i-a spus — poate Vlad, poate cineva care mă văzuse în ziua aceea pe stradă. Când am intrat în salonul de la maternitate cu un buchet de flori, m-a privit ca pe un dușman.

— De ce n-ai zis nimic? Cum ai putut să mă lași să trăiesc în minciună?

Am încercat să-i explic: „N-am vrut să te rănesc… Erai însărcinată… Mi-a fost teamă…” Dar nu conta ce spuneam. Pentru ea și pentru părinții noștri, eu eram vinovată. Tata nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Mama plângea mereu și repeta că familia noastră s-a destrămat din cauza mea.

Vlad a plecat de acasă la scurt timp după naștere. Ana s-a mutat cu copilul la părinți. Eu am rămas singură în garsoniera mea din Drumul Taberei, cu telefonul care nu mai suna niciodată și cu mesaje reci pe WhatsApp: „Nu avem chef de vizite.” „Lasă-ne în pace.”

Într-o seară, după ce am plâns ore întregi pe podeaua bucătăriei, am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Roxana.

— Ilinca, tu ai făcut ce ai crezut că e mai bine. Nu e vina ta că Vlad a înșelat-o!
— Dar dacă i-aș fi spus atunci? Poate ar fi fost altfel… Poate n-ar fi ajuns la spital…
— Sau poate ar fi pierdut copilul de supărare! Nu poți ști niciodată ce e corect într-o situație ca asta.

Dar vinovăția nu mă lăsa să dorm nopțile. Mergeam la serviciu ca un robot, evitam privirile colegilor și mă prefăceam că totul e în regulă. În realitate, simțeam că nu mai aparțin nicăieri.

Într-o duminică dimineață, m-am dus la biserică — nu sunt religioasă, dar aveam nevoie să fiu undeva unde să nu mă judece nimeni. M-am rugat pentru Ana și pentru copilul ei. Pentru mine n-am avut curaj să cer nimic.

După slujbă, am trecut pe lângă casa părinților mei și am văzut-o pe Ana în curte, legănând copilul în brațe. M-am oprit la poartă.

— Ana… pot să vorbesc cu tine?

S-a uitat la mine fără expresie.

— Ce rost are? Ai ales deja partea cui ești.

— Nu sunt de partea nimănui! Sunt sora ta! Am vrut doar să te protejez…

— Sora mea nu m-ar fi lăsat să trăiesc în minciună!

A intrat în casă fără să se uite înapoi. Am rămas acolo, cu mâinile strânse pe gardul rece și lacrimile curgându-mi pe obraji.

Au trecut luni de atunci. Încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Am început terapie — psihologul spune că trebuie să mă iert pe mine însămi înainte să pot spera la iertarea celorlalți. Dar rana rămâne.

Uneori mă întreb dacă există vreodată un răspuns corect când vine vorba de familie și secrete dureroase. Ce ai fi făcut tu în locul meu? E mai bine să spui adevărul oricât ar durea sau să protejezi pe cineva drag cu riscul de a pierde tot?