Apartamentul din Strada Liniștii

— Nu pot să cred că ai ajuns să vorbești așa cu mine, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei mele mici, unde pereții păreau să se strângă peste noi. Irina, nora mea, stătea cu brațele încrucișate, privindu-mă cu o răceală care mă făcea să mă simt ca o străină în propria casă.

— Mamă, nu e vorba de cum vorbesc, ci de ce e corect, a răspuns Vlad, evitându-mi privirea. — Ai promis că apartamentul ăsta va fi al meu cândva. Nu mai are rost să-l ții gol sau să-l dai altora.

Am simțit cum mi se strânge inima. Promisiunea aceea fusese făcută demult, într-o perioadă când Vlad era alt om. Atunci încă mai credeam că dragostea de mamă e suficientă ca să țină o familie unită. Dar viața m-a învățat altceva.

Totul a început cu câteva luni în urmă, când Vlad și Irina au venit la mine cu zâmbete largi și vorbe dulci. — Mamă, ne gândim să ne mutăm mai aproape de tine, să fim o familie adevărată, mi-a spus Vlad. — Și apartamentul tău ar fi perfect pentru noi, a adăugat Irina, cu acea voce mieros-ascuțită care mereu m-a pus pe gânduri.

La început am fost tentată să accept. Mi-am imaginat nepoți alergând prin casă, mesele de duminică pline de râsete. Dar apoi au început să apară semnele. Irina făcea glume despre „bătrânețe” și „nevoia de schimbare”, iar Vlad părea tot mai grăbit să discutăm despre acte și transferuri de proprietate.

Într-o zi, am surprins o discuție între ei pe balcon. — Dacă nu ne dă apartamentul acum, îl pierdem! spunea Irina. — E timpul să punem presiune.

M-am simțit trădată. Nu era vorba doar despre un apartament; era despre respectul pe care îl meritam ca mamă. Am început să mă îndoiesc de tot ce crezusem despre familia mea.

În acea seară tensionată din sufragerie, am luat decizia care avea să schimbe totul.

— Vlad, apartamentul rămâne al meu. Nu îl voi transfera nimănui cât timp trăiesc. Și dacă vreodată va fi altfel, nu va fi pentru că m-ai forțat sau manipulat.

Irina a oftat teatral. — E absurd! Toți prietenii noștri au primit ceva de la părinți. Numai tu te încăpățânezi!

— Poate că prietenii voștri au părinți care nu au fost mințiți și manipulați, am replicat eu, cu lacrimi în ochi.

Vlad s-a ridicat brusc. — Bine, dacă așa vrei… Dar să nu te miri dacă nu mai venim pe aici!

Ușa s-a trântit după ei și am rămas singură, cu ecoul cuvintelor lor răsunând în minte. Mi-am amintit cum îl țineam pe Vlad de mână când era mic și promiteam că voi face orice pentru el. Dar oare orice înseamnă să renunț la demnitatea mea?

Zilele ce au urmat au fost grele. Vecinii mă întrebau de ce nu mai vine Vlad pe la mine. M-am simțit judecată și izolată. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Poate că am fost prea dură? Poate că ar trebui să cedez?

Dar apoi am primit un telefon de la Maria, prietena mea din blocul vecin. — Să nu cedezi! mi-a spus ea hotărât. — Și fiul meu a încercat același lucru. Dacă le dai un deget, îți iau toată mâna.

M-a făcut să mă gândesc la câte mame trec prin asta: presiunea copiilor adulți care cred că li se cuvine totul doar pentru că sunt „ai casei”.

Am decis să dau apartamentul în chirie unei familii tinere care chiar avea nevoie de el. Când Vlad a aflat, a venit furios la mine.

— Cum ai putut să faci asta? Să dai casa unor străini?

— Pentru că ei mă respectă și nu mă văd ca pe un portofel cu acte de proprietate, i-am răspuns calm.

Irina nici măcar nu a mai intrat în casă. A stat pe scara blocului și a trimis mesaje acide pe grupul de familie: „Sper că ești fericită acum!”

Au trecut luni de atunci și relația noastră s-a răcit complet. Merg la piață singură, gătesc pentru una și mă uit la pozele vechi cu Vlad copil. Uneori plâng, alteori mă simt eliberată.

M-am întrebat adesea dacă am greșit undeva ca mamă sau dacă pur și simplu lumea s-a schimbat prea mult pentru mine. Dar știu sigur un lucru: nu pot lăsa recunoștința și respectul să fie înlocuite de pretenții și șantaj emoțional.

Oare câte mame mai sunt ca mine? Câte dintre noi trebuie să aleagă între liniștea sufletului și iubirea copiilor noștri? Voi ce ați fi făcut în locul meu?