Apartamentul moștenit de la tata – povara unei iubiri pierdute

— Nu ai avut niciodată un tată, Maria! Nu mai pune întrebări fără rost! Țipătul mamei încă îmi răsună în minte, chiar și acum, la douăzeci și șase de ani. Eram copil și nu înțelegeam de ce toți colegii mei aveau tați care îi duceau la școală sau îi ajutau la teme, iar eu aveam doar o mamă mereu obosită și iritată. M-am obișnuit cu răspunsurile ei reci și cu privirile pline de reproș atunci când încercam să aflu mai mult.

Anii au trecut, iar eu am învățat să nu mai întreb. Am crescut într-un apartament mic din Drumul Taberei, cu mobila veche și mirosul de ciorbă care părea să nu dispară niciodată. Mama lucra la o fabrică de confecții, iar eu mă străduiam să nu-i fac probleme. Seara, când venea acasă, o găseam adesea plângând în bucătărie, cu capul pe masă. Nu am avut curajul să o întreb niciodată de ce.

Totul s-a schimbat anul trecut, când am primit o scrisoare de la un notar. Era pentru mine, Maria Popescu. Am deschis-o tremurând, fără să știu ce să aștept. În scrisoare scria că domnul Ionel Dumitrescu, tatăl meu biologic, decedase și îmi lăsase mie un apartament în zona Tineretului. Am simțit cum lumea se prăbușește peste mine. Tata? Un apartament? De ce nu mi-a spus mama nimic?

Am alergat acasă cu scrisoarea în mână. Mama era în sufragerie, uitându-se la un serial turcesc. Am intrat val-vârtej și i-am aruncat scrisoarea pe masă.

— Ce-i asta? Cine e Ionel Dumitrescu? De ce nu mi-ai spus niciodată?

A rămas nemișcată câteva secunde, apoi a început să plângă. Nu plânsese niciodată în fața mea așa. Mi-a povestit atunci totul: cum l-a cunoscut pe tata la o petrecere studențească, cum s-au iubit nebunește o vară întreagă și cum el a plecat fără să se uite înapoi când a aflat că e însărcinată. Mi-a spus că nu a vrut să-mi spună ca să mă protejeze de dezamăgire.

— Și acum? Ce vrei să faci cu apartamentul? m-a întrebat printre lacrimi.

— Nu știu… E al meu, nu? Tata mi l-a lăsat mie.

— Și eu? Eu care te-am crescut singură? Eu care am muncit zi și noapte ca să ai ce mânca? Nu merit și eu ceva?

Am simțit cum furia îmi urcă în piept. Cum putea să-mi ceară așa ceva? Ea, care mi-a ascuns toată viața cine sunt, care m-a făcut să cred că nu am un tată!

Zilele următoare au fost un coșmar. Mama nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Îmi lăsa bilețele pe frigider: „Să nu uiți să iei pâine.” „Să duci gunoiul.” Dar nu mai era nimic cald între noi. M-am mutat temporar la prietena mea, Roxana, ca să pot respira.

Roxana m-a ascultat ore întregi:

— Maria, gândește-te bine. E dreptul tău. Dar poate că mama ta are nevoie de bani… Poate e doar speriată că te pierde.

Dar eu nu puteam să uit cât de mult m-a durut minciuna ei. Într-o seară, am primit un mesaj de la mama: „Vreau jumătate din apartament. Altfel nu mai vreau să aud de tine.”

Am izbucnit în plâns. Cum putea să mă șantajeze așa? Am mers la notar ca să mă asigur că apartamentul e doar al meu. Mi s-a confirmat: tata îl lăsase strict pe numele meu.

Au urmat luni de tăcere între noi. O sunam uneori, dar nu răspundea. M-am simțit vinovată și furioasă în același timp. Într-o zi, am găsit-o pe mama la ușa apartamentului din Tineretului. Stătea pe scări cu o sacoșă veche lângă ea.

— Nu vreau banii tăi, Maria, mi-a spus încet. Vreau doar să știu că nu mă urăști pentru ce am făcut.

Am izbucnit:

— Cum ai putut să-mi ascunzi atâția ani cine sunt? Cum ai putut să-mi spui că nu am tată?

A început să plângă din nou:

— Am vrut doar să te protejez… Să nu suferi cum am suferit eu când m-a părăsit.

Am stat amândouă pe scări mult timp, fără să spunem nimic. În cele din urmă, am luat-o în brațe. Nu știu dacă o voi putea ierta vreodată complet, dar știu că nu vreau să o pierd.

Acum stau singură în apartamentul pe care tata mi l-a lăsat. Mă uit pe geam la luminile orașului și mă întreb: oare moștenirea asta e un dar sau o povară? Cât de mult ne pot schimba adevărurile ascunse viețile? Voi ce ați fi făcut în locul meu?