„Băiatul meu nu va fi slugă în casă!” – Povestea unei familii între așteptări și vise

— Nu! Băiatul meu nu va fi slugă în casă!
Vocea ascuțită a soacrei mele, doamna Viorica, a răsunat ca un tunet în bucătăria mică, cu miros de ciorbă și cafea arsă. Mâinile îmi tremurau pe farfuria pe care o spălam, iar privirea lui Radu, soțul meu, era fixată în podea. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc de rușine și furie, dar am tăcut. Din nou.

Nu era prima dată când Viorica își făcea simțită prezența ca o furtună. De când m-am măritat cu Radu, viața mea părea să se fi transformat într-un șir nesfârșit de examene pe care nu le treceam niciodată. „Nu gătești ca lumea, nu știi să calci cămășile, nu ești destul de gospodină!” — cuvintele ei erau ca niște ace care mă împungeau zilnic. Dar cel mai tare mă durea că Radu nu spunea nimic. Era mereu prins între mine și mama lui, ca un copil speriat.

— Las-o, mamă, că mă descurc și eu… încerca el uneori, dar vocea îi era slabă, aproape stinsă.

— Nu! Tu ești bărbatul casei! Să nu te văd că umbli cu mopul sau cu cratița! Ce o să zică lumea? Că te-a făcut nevastă-ta ciorbă de bărbat?

M-am simțit mică, invizibilă. Îmi doream să țip, să-i spun că nu sunt o vrăjitoare care i-a furat băiatul, ci doar o femeie care vrea să fie iubită și respectată. Dar am tăcut. Pentru liniște. Pentru Radu. Pentru că așa am fost crescută: „Femeia trebuie să rabde.”

Ani la rând am încercat să mă fac plăcută. Am învățat rețete complicate de la vecina Ileana, am călcat zeci de cămăși până mi-au sângerat degetele, am făcut curat până la epuizare. Dar niciodată nu era destul. Viorica găsea mereu ceva de criticat.

— Uite la Maria, fata vecinilor! Ea și-a făcut bărbatul director! Tu ce ai făcut din al meu? Tot la același serviciu stă!

Radu mă privea cu ochi triști, dar nu avea curaj să-i răspundă mamei lui. Îl iubeam, dar începeam să simt că mă sufoc.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Viorica — pentru că nu am pus destul pătrunjel în supă — am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am întrebat: „Oare chiar sunt atât de rea? Oare chiar nu merit să fiu fericită?”

A doua zi, la serviciu, colega mea, Anca, m-a văzut abătută.

— Ce-ai pățit, Irina? Pari la capătul puterilor.

I-am povestit totul printre suspine. Anca m-a privit lung și mi-a spus:

— Irina, tu ai uitat cine ești. Nu trăiești pentru soacra ta sau pentru Radu. Trăiești pentru tine. Când ai râs ultima dată din toată inima?

Întrebarea ei m-a urmărit zile întregi. Am început să mă uit în oglindă și să nu mă mai recunosc. Unde dispăruse fata visătoare care voia să devină profesoară de desen? Unde era bucuria mea de a picta?

Într-o duminică dimineață, când Viorica a venit iar pe neanunțate și a început să inspecteze casa cu ochi critici, ceva s-a rupt în mine.

— Ajunge! am spus cu voce tremurată, dar hotărâtă.

Toți au încremenit. Radu s-a uitat la mine ca și cum ar fi văzut o străină.

— Nu mai pot! Nu mai vreau să trăiesc așa! Nu sunt menajera nimănui! Sunt soția ta, Radu, nu servitoarea casei!

Viorica a început să țipe:

— Nesimțito! După ce te-am primit în casa noastră…

— Nu m-ați primit, m-ați judecat mereu! Am încercat să vă mulțumesc pe toți și m-am pierdut pe mine!

Am ieșit din casă tremurând toată. Am mers pe jos ore întregi prin orașul pustiu de duminică. M-am oprit în fața unei vitrine cu pensule și culori. Am intrat și mi-am cumpărat primul set de pictură după ani de zile.

Când m-am întors acasă, Radu stătea pe canapea cu capul în mâini.

— Irina… ce vrei să fac?

— Să fii lângă mine. Să mă susții. Să nu mai taci când mama ta mă umilește.

A tăcut mult timp.

— Mi-e frică… Dacă pleci?

— Mi-e frică și mie. Dar nu mai pot trăi așa.

Au urmat luni grele. Viorica venea tot mai rar, dar când venea era și mai veninoasă. Radu încerca să fie de partea mea, dar uneori vechile obiceiuri erau mai puternice decât el.

Am început să pictez din nou. La început timid, apoi tot mai mult. Am expus câteva tablouri la Casa de Cultură. Pentru prima dată după mulți ani, m-am simțit vie.

Într-o zi, Radu a venit acasă cu un buchet de flori.

— Sunt mândru de tine, Irina.

Am plâns amândoi. Nu știu dacă vom reuși să ne vindecăm complet rănile trecutului. Dar știu că nu mai pot trăi după regulile altora.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc în umbra așteptărilor altora? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge”? Tu ce ai face dacă ai fi în locul meu?