Balul care nu a mai fost: Povestea mea și a bunicii mele, Ileana

— Nu pot să cred, Vlad! Chiar vrei să mergi cu mine la bal? vocea bunicii mele, Ileana, tremura de emoție și neîncredere. Stătea pe marginea patului, cu mâinile strânse în poală, iar ochii ei albaștri, umeziți de vârstă și amintiri, mă priveau ca și cum așteptau să mă răzgândesc.

— Da, bunico. Nu glumesc. Tu ai spus mereu că nu ai avut parte de balul de absolvire. Vreau să ți-l ofer eu. Să dansăm împreună, să râdem, să simți că ai trăit și tu momentul ăsta. Nu contează ce zic ceilalți.

A fost pentru prima dată când am văzut-o pe Ileana fără cuvinte. Am crescut cu ea, în apartamentul nostru mic din cartierul Titan, după ce mama a plecat în Italia la muncă. Tata… nici nu mai știu când l-am văzut ultima oară. Bunica a fost totul pentru mine: mamă, tată, prietenă. Și totuși, mereu am simțit că poartă o tristețe veche, ca o rană care nu se mai vindecă.

— Vlad, lumea o să râdă de tine… și de mine. Nu vreau să-ți stric bucuria, a murmurat ea.

— Nu-mi pasă! Vreau să fii tu partenera mea la bal. Să le arătăm tuturor că dragostea de familie e mai presus de orice reguli prostești.

Am început să planificăm totul împreună: rochia ei — una simplă, albastră, pe care o avea de la nunta verișoarei mele; costumul meu — închiriat de la un magazin din centru; florile — un buchet mic de liliac, preferatul ei. În fiecare seară, după teme, îi povesteam cum va fi: muzica, luminile, dansul. O vedeam cum întinerește cu fiecare detaliu.

Dar nu toată lumea era încântată. Într-o după-amiază, când mă întorceam de la școală, am găsit-o pe mama la telefon cu bunica.

— Ileana, nu-l lăsa să facă prostia asta! Ce-or să zică profesorii? Ce-or să zică vecinii? O să râdă toată lumea de el!

— Las-o, mamă! E decizia mea! am intervenit eu, cu vocea tremurândă de furie.

Mama a oftat adânc. — Vlad, nu vreau să-ți stric planurile, dar trebuie să te gândești la consecințe. Lumea e rea. Și liceul tău are reguli.

Nu am ascultat-o. În mintea mea, totul era clar: era momentul nostru. Dar două zile înainte de bal, am primit un telefon de la diriginta mea, doamna Popescu.

— Vlad, trebuie să vii la școală cu mama ta. Avem ceva important de discutat.

Am știut imediat că e ceva rău. În cancelarie, doamna Popescu și directorul stăteau cu fețele grave.

— Vlad, am aflat că vrei să vii la bal cu bunica ta. Din păcate… regulamentul nu permite decât invitați de vârsta voastră sau din alte clase ale liceului. Ne pare rău.

— Dar nu scrie nicăieri asta! am izbucnit eu. De ce nu poate veni? Ce contează vârsta? E balul meu!

Directorul a ridicat din umeri: — E o tradiție. Nu vrem să-i punem pe ceilalți elevi într-o situație stânjenitoare.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit trântind ușa și am fugit acasă. Bunica m-a găsit plângând în cameră.

— Vlad… nu-i nimic. Nu trebuie să faci scandal pentru mine.

— Nu e corect! Tu meriți balul ăsta! De ce trebuie să ne ascundem mereu după reguli fără sens?

În seara balului am stat acasă amândoi. Am pus muzică veche la radio și am dansat în sufragerie, printre rafturile pline cu cărți și fotografii vechi. Bunica a râs și a plâns în același timp.

— Uite că până la urmă tot am avut balul meu… și cel mai frumos partener din lume!

A doua zi, internetul era plin de poze cu colegii mei fericiți la bal. Unii au aflat ce s-a întâmplat și mi-au trimis mesaje de susținere; alții au râs sau au făcut glume proaste.

Dar cel mai tare m-a durut reacția mamei: — Ți-am zis eu că nu e bine să ieși în evidență…

De atunci, ceva s-a schimbat între noi toți. Eu am început să mă întreb dacă merită să lupți pentru ceea ce simți sau dacă e mai bine să te supui regulilor doar ca să fii acceptat. Bunica a devenit mai veselă — parcă i-am dat înapoi o bucată din tinerețe — dar eu am rămas cu un gol în suflet.

Poate că povestea mea nu are un final fericit clasic. Dar mă întreb: câți dintre noi renunțăm la visele noastre doar pentru că „așa se face”? Câți ne ascundem sentimentele ca să nu deranjăm pe alții? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?