Banii noștri, banii lor: Povestea unei moșteniri care a destrămat o familie

— „Ei, Irina, să nu uiți că ești parte din familie, deci banii tăi sunt banii noștri!”

Vocea soacrei mele, Valeria, răsuna în bucătăria mică, printre aburii cafelei de dimineață. Mâinile îmi tremurau pe cana fierbinte, iar privirea mi s-a oprit pe fața ei, brăzdată de riduri, dar cu ochii aceia reci, de oțel. Nu era prima dată când auzeam cuvintele astea, dar acum, după ce apartamentul din centru fusese vândut și banii urmau să fie împărțiți, aveau o greutate nouă, apăsătoare.

Soțul meu, Radu, stătea între noi ca un arbitru nehotărât. Își freca nervos palmele și încerca să evite privirea mamei lui. „Hai, mamă, nu începe iar… Am zis că împărțim totul corect. Nu suntem copii.”

Dar Valeria nu se lăsa. „Corect? Ce-i corect când tu ai adus-o pe Irina aici și acum vrea să-și ia partea și să plece? Eu am muncit pentru apartamentul ăla! Eu și taică-tău!”

Mi-am mușcat buza de jos. Nu voiam scandal. Nu voiam să fiu motivul pentru care familia lor se destramă. Dar adevărul era că nu mai puteam suporta presiunea. De când murise bunica lui Radu și lăsase apartamentul moștenire celor trei nepoți — Radu, sora lui mai mică, Anca, și verișorul lor, Mihai — totul se schimbase. Fiecare întâlnire era o negociere, fiecare discuție se transforma într-o ceartă despre cine a făcut mai mult sau cine merită mai mult.

Am încercat să fiu rațională. „Valeria, toți am fost de acord să vindem apartamentul și să împărțim banii egal. Așa e cel mai corect pentru toți.”

Ea a râs scurt, amar. „Egal? Tu ai idee câte nopți am dormit pe jos ca să plătim ratele la apartamentul ăla? Tu ai idee câte sacrificii am făcut?”

Radu a încercat să mă apere: „Mamă, nu e vina Irinei. Așa a decis bunica la testament.”

Dar Valeria nu voia să audă. „Testamentul! Ce știe bătrâna aia? Dacă era după mine, apartamentul rămânea în familie, nu se vindea! Dar voi… voi vreți doar bani!”

M-am ridicat brusc de la masă. Simțeam că mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit orașul cenușiu de toamnă. Blocurile vechi, tramvaiele care scârțâiau pe șinele ruginite, oamenii grăbiți cu sacoșe de la piață — totul părea atât de străin.

În seara aceea, Radu a venit lângă mine în pat și m-a luat în brațe. „Îmi pare rău pentru tot ce se întâmplă. Știu că nu e ușor.”

„Nu vreau banii lor”, i-am șoptit. „Vreau doar liniște.”

Dar liniștea nu avea să vină prea curând.

A doua zi am primit un telefon de la Anca. Plângea. „Irina, mama a zis că dacă nu-i dăm partea ei mai mare din bani, ne dezmoștenește pe toți! Zice că tu ai pus mâna pe Radu ca să iei averea familiei!”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când Valeria mă acuza că sunt o profitoare. De când m-am măritat cu Radu, am simțit mereu privirea ei judecătoare asupra mea. Orice făceam era greșit: găteam prea puțin românește, nu eram destul de gospodină, nu făceam destule vizite la țară.

Mihai a venit la noi acasă câteva zile mai târziu. Era roșu la față și agitat. „Eu zic să luăm fiecare partea noastră și să nu mai vorbim cu nimeni o vreme. Altfel ne mănâncă scandalul ăsta pe toți.”

Radu a dat din cap. „Nu pot să-mi las mama așa…”

„Dar nici nu poți trăi toată viața sub papucul ei”, i-am spus eu încet.

A urmat o perioadă de tăcere apăsătoare în familie. Valeria nu ne mai vorbea decât prin mesaje scurte și reci: „Sper că sunteți mulțumiți acum.” Anca s-a mutat la prietenul ei și nu mai venea acasă decât rar. Mihai s-a retras complet din discuții.

Într-o seară ploioasă, Valeria a venit la noi acasă fără să anunțe. A intrat val-vârtej și a trântit o pungă cu acte pe masă.

„Asta e tot ce mi-a rămas din viața mea! Hârtii! Voi aveți bani acum, eu am amintiri!”

Am încercat să-i explic că nu vrem să-i facem rău, că vrem doar să fie bine pentru toată lumea. Dar ea plângea și striga: „Voi nu știți ce înseamnă familie! Voi doar luați și plecați!”

După ce a plecat, casa a rămas goală și rece. Radu s-a prăbușit pe canapea și a început să plângă în hohote — pentru prima dată de când îl cunosc.

„Poate că mama are dreptate”, a spus printre suspine. „Poate că banii chiar strică tot.”

Am stat lângă el și l-am ținut de mână. M-am gândit la toate familiile care se destramă din cauza banilor, la toate certurile care pornesc de la moșteniri și averi.

Oare chiar merită? Oare chiar contează cine ia mai mult sau mai puțin? Sau pierdem ceva mult mai prețios atunci când lăcomia ne orbește?

Mă întreb: dacă ar fi să aleg între liniște și bani, ce aș alege cu adevărat? Și voi ce ați face în locul meu?