Brat, datoria și coșmarul unei semnături: Povestea mea cu Octavia

— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi! — vocea mamei răsuna în bucătăria mică, printre aburii de cafea și mirosul de pâine prăjită arsă. Stăteam cu capul în mâini, încercând să-mi găsesc cuvintele. Rareș, fratele meu mai mare, tocmai ieșise trântind ușa, iar tata privea pe geam, tăcut, ca și cum ar fi vrut să dispară odată cu ploaia care bătea în sticlă.

Totul începuse cu două luni în urmă, într-o seară obișnuită de joi. Eram acasă, obosit după o zi lungă la birou, când telefonul a sunat. Rareș părea agitat.

— Frate, am nevoie de o favoare. E doar pentru câteva zile… Poți să treci pe numele tău Octavia mea? Am niște probleme cu banca și nu vreau să mi-o ia.

Nu am stat prea mult pe gânduri. Rareș era mereu cel care mă scotea din bucluc când eram mici. M-am dus cu el la notar, am semnat actele și am uitat de toată povestea. Până când, într-o dimineață, am primit o scrisoare de la ANAF: datorie restantă la impozit auto, plus penalizări. Am încercat să-l sun pe Rareș, dar nu răspundea. Am mers la el acasă; cumnata mea, Ramona, mi-a deschis cu ochii umflați de plâns.

— Nu știu unde e… a plecat aseară și nu s-a mai întors. Sunt niște oameni care îl caută pentru bani.

Atunci am simțit pentru prima dată cum mi se strânge stomacul de frică. Nu era doar datoria la stat; am aflat rapid că mașina avea și un credit ipotecar pe ea, plus amenzi neplătite. Brusc, eram responsabil pentru zeci de mii de lei pe care nu-i aveam.

În zilele următoare, telefoanele au început să sune din ce în ce mai des. Un domn cu voce groasă mă amenința:

— Dacă nu plătești până vineri, venim după mașină. Și după tine.

Am încercat să vorbesc cu părinții mei. Tata a dat din umeri:

— Ești adult, trebuia să te gândești înainte să semnezi.

Mama însă nu putea dormi nopțile. O găseam dimineața la bucătărie, plângând în șoaptă.

— Cum ai putut să faci asta? De ce nu ne-ai spus?

M-am simțit singur împotriva tuturor. Ramona venea zilnic la mine să mă roage să-l ajut pe Rareș.

— E tatăl copiilor mei! Nu-l lăsa să ajungă pe drumuri…

Dar Rareș nu dădea niciun semn. Prietenii lui îmi spuneau că a plecat la muncă în Germania, că vrea să strângă bani și să rezolve totul. Dar lunile treceau și datoriile creșteau. Am început să vând din lucrurile mele: laptopul, bicicleta, chiar și ceasul primit cadou de la bunicul. Orice ca să mai sting din datorii.

Într-o seară, după ce am plătit încă o rată uriașă la bancă, am izbucnit:

— De ce trebuie eu să plătesc pentru greșelile lui? De ce familia mea mă privește ca pe un trădător?

Ramona a izbucnit în plâns:

— Pentru că tu ești singurul care mai poate face ceva! Rareș nu mai are pe nimeni…

Am început să evit familia. La mesele de duminică era o tăcere apăsătoare. Mama nu mai gătea prăjitura preferată a lui Rareș. Tata se retrăgea în grădină și vorbea doar despre vreme.

Într-o zi, Rareș s-a întors. Slăbit, cu barba nerasă și ochii roșii de nesomn. A venit direct la mine acasă.

— Iartă-mă… N-am știut că va fi atât de rău. Am crezut că scap repede…

Nu știam dacă să-l îmbrățișez sau să-l dau afară. Am ales să-l ascult.

— Am pierdut totul la jocuri… Am vrut doar să recuperez banii pentru Ramona și copii…

Am simțit cum furia și mila se luptau în mine. L-am pus să semneze un angajament că va plăti tot ce poate lunar. Dar știam că nu va fi niciodată suficient.

Familia noastră nu a mai fost niciodată la fel. Mama s-a îmbolnăvit de inimă; tata s-a închis complet în el însuși. Eu am rămas cu datoriile și cu gustul amar al trădării.

Astăzi încă plătesc ratele pentru Octavia care nici măcar nu e a mea. Rareș încearcă să-și refacă viața, dar între noi e mereu o prăpastie invizibilă.

Mă întreb adesea: cât valorează loialitatea față de familie? Merită să-ți sacrifici liniștea pentru cei dragi? Sau uneori trebuie să spui „nu”, chiar dacă doare?