Bunicul meu s-a căsătorit cu vecina și acum nu mai existăm pentru el
— Cum adică s-a căsătorit cu tanti Lenuța? am întrebat eu, cu vocea tremurândă, în timp ce mama își frângea mâinile pe marginea mesei. Era Ajunul Crăciunului, iar în loc de colinde și râsete, în sufrageria noastră plutea o liniște apăsătoare, spartă doar de suspinele surorii mele mai mici.
Tata a oftat adânc și a privit pe fereastră, evitând să mă privească în ochi. — Așa a vrut el, Ilinca. După ce s-a dus bunica ta, a rămas singur. Poate… poate are nevoie de cineva.
Dar eu nu puteam să accept. Bunica murise acum un an, iar casa lor — casa copilăriei mele — părea de atunci pustie și rece. Mă așteptam ca bunicul să fie trist, dar nu să dispară complet din viețile noastre. Nu răspundea la telefon, nu venea la zilele noastre de naștere, iar când mergeam să-l vizităm, găseam mereu ușa încuiată. Vecinii spuneau că îl văd doar pe balcon, fumând și vorbind cu tanti Lenuța.
— Dar de ce nu ne-a spus nimic? am izbucnit eu. De ce ne ignoră?
Mama a dat din umeri, cu ochii umezi. — Poate îi e rușine. Sau poate tanti Lenuța nu vrea să aibă de-a face cu noi…
A doua zi, am hotărât să merg singură la el. Am bătut la ușă de trei ori, cu inima cât un purice. Dincolo de ușă se auzeau voci — râsete și clinchet de pahare. Am recunoscut râsul strident al lui tanti Lenuța. Am apăsat pe sonerie și am așteptat.
După câteva minute, ușa s-a deschis brusc. Bunicul stătea în prag, îmbrăcat într-o cămașă nouă, cu obrajii rumeniți ca niciodată.
— Ce cauți aici, Ilinca? a întrebat el, fără urmă de căldură.
— Am venit să te văd… Să-ți spun Crăciun fericit.
A privit peste umărul meu, ca și cum ar fi sperat să nu mă vadă nimeni.
— Nu e momentul potrivit. Suntem ocupați. Poate altădată.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. — Bunicule… De ce nu mai vrei să vorbești cu noi? Ce ți-am făcut?
El a oftat și a dat din cap. — Nu mi-ați făcut nimic. Dar am nevoie de liniște. Am dreptul să fiu fericit, nu?
În spatele lui, tanti Lenuța a apărut cu un zâmbet larg și fals. — Las-o, Gheorghe! Copiii trebuie să învețe să-și vadă de treabă.
Am plecat plângând pe scări, simțind că pierd ceva ce nu voi mai putea recupera niciodată.
Zilele au trecut greu. Mama încerca să-l sune zilnic, dar nu răspundea niciodată. Tata a mers la el de două ori și s-a întors abătut: „Nu vrea să ne vadă.” Sora mea cea mică a scris o scrisoare pe care i-am lăsat-o în cutia poștală; n-am primit niciun răspuns.
La școală, prietena mea Raluca mi-a spus: — Poate îi e frică să nu-l judecați. Sau poate tanti Lenuța îl manipulează.
Nu știam ce să cred. Îmi era dor de serile când bunicul îmi citea povești sau când mergeam împreună la piață. Acum părea alt om — rece, distant, aproape străin.
Într-o zi, am văzut-o pe tanti Lenuța la magazinul din colț. M-am apropiat timid:
— Tanti Lenuța… Bunicul e bine?
Ea m-a privit de sus, cu un aer superior. — Gheorghe are tot ce-i trebuie acum. Nu mai are nevoie de nimic din trecutul lui.
Am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. Cum putea cineva să șteargă cu buretele zeci de ani de familie?
Acasă, mama a început să se îmbolnăvească de griji. Nu mai dormea nopțile și plângea pe ascuns. Tata era tot mai tăcut și irascibil. Sora mea refuza să vorbească despre bunic; spunea doar că „nu mai există”.
Într-o seară, am găsit curajul să-i scriu un mesaj lung:
„Bunicule, mi-e dor de tine. Știu că viața ta s-a schimbat și că ai dreptul la fericire, dar noi suntem tot familia ta. Te rog să nu ne uiți.”
N-am primit niciun răspuns.
Au trecut luni întregi fără nicio veste. Într-o zi, am primit un plic pe numele meu. Era scrisul lui bunicul:
„Ilinca, viața e scurtă și uneori trebuie să alegem pentru noi înșine. Nu vreau să vă fac rău, dar am nevoie de liniște și de un nou început. Sper că într-o zi vei înțelege.”
Am citit scrisoarea de zeci de ori, încercând să găsesc o urmă din bunicul meu cel vechi printre rânduri.
Familia noastră s-a schimbat pentru totdeauna. Am învățat că uneori oamenii pe care îi iubești cel mai mult pot deveni cei mai străini. Dar încă mă întreb: oare dragostea pentru cineva nou justifică uitarea celor vechi? Sau poate fiecare dintre noi are dreptul la o a doua șansă, chiar dacă asta doare?
Poate că nu există răspunsuri simple. Dar voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum ai repara o familie care pare iremediabil ruptă?