Bunicul meu s-a căsătorit cu vecina și acum nu ne mai vorbește

— Nu pot să cred, mamaie abia a murit și tu deja te-ai însurat cu Lidia?
Vocea mamei răsuna în sufrageria mică, încă plină de mirosul cozonacului rămas de la Crăciun. Eu stăteam pe canapea, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi ascund lacrimile. Bunicul, cu ochii lui albaștri și reci ca gheața, nu spunea nimic. Doar se uita pe geam, spre curtea unde crescusem alergând după găini și unde bunica mă învățase să plantez roșii.

Totul s-a întâmplat atât de repede. Bunica a murit în primăvară, după o boală lungă și grea. Casa s-a golit de râsete, iar bunicul părea să se stingă pe zi ce trece. Nu l-am mai văzut plângând niciodată după înmormântare. Apoi, într-o zi de toamnă, am aflat că s-a căsătorit cu doamna Lidia, vecina noastră de peste drum, o femeie văduvă, mereu cu zâmbetul pe buze și cu o vorbă bună pentru oricine. Nimeni nu ne-a spus nimic. Am aflat de la tanti Florica, care a văzut cununia la primărie.

— Ești egoist! Ai uitat de noi? Ai uitat de mama? — a izbucnit tata, încercând să-și stăpânească furia.

Bunicul a oftat adânc și a spus doar atât:

— Viața merge înainte. Și eu am dreptul la fericire.

De atunci, totul s-a schimbat. Nu ne mai răspunde la telefon. Dacă mergem la poartă, Lidia ne spune că „nu e acasă” sau că „e ocupat”. Înainte, mergeam în fiecare duminică la el, mâncam împreună, povesteam despre copilăria lui la țară sau despre cum a cunoscut-o pe bunica. Acum, casa e tăcută și străină. Odată am încercat să intru pe furiș în curte, dar Lidia a ieșit val-vârtej și mi-a spus să nu mai vin fără să anunț.

Mama plânge nopți întregi. Tata se închide în birou și nu vorbește cu nimeni. Eu mă simt ca un copil pierdut într-o pădure întunecată. Îmi lipsește bunicul. Îmi lipsește mirosul de tutun din camera lui și poveștile despre război. Mă întreb dacă noi am greșit cu ceva sau dacă el pur și simplu nu mai vrea să ne vadă.

Într-o zi, am prins curaj și am sunat la poartă. Lidia mi-a deschis cu un zâmbet fals:

— Ce vrei, dragă?
— Vreau să-l văd pe bunicul.
— Nu poate acum. Are treabă.
— Dar niciodată nu poate! De ce nu ne lasă să-l vedem?

A oftat teatral și a ridicat din umeri:

— Poate că ar trebui să-l lăsați să-și trăiască viața.

Am plecat plângând. Pe drum spre casă m-am gândit la toate duminicile pierdute, la toate aniversările la care nu va mai fi prezent. Am încercat să vorbesc cu mama despre asta:

— Poate că ar trebui să-l lăsăm în pace…
— Cum să-l lăsăm? E tatăl meu! — a izbucnit ea.
— Dar dacă el chiar nu mai vrea să fim parte din viața lui?

Mama m-a privit lung, cu ochii roșii de plâns:

— Oamenii se schimbă când rămân singuri… Poate că noi nu am știut să-l ajutăm destul.

Tata însă nu voia să audă de împăcare:

— Lidia l-a manipulat! I-a băgat prostii în cap! O să vadă el când o să aibă nevoie de noi!

Dar timpul trecea și nimic nu se schimba. Bunicul părea tot mai departe. La un moment dat, am primit vestea că și-a trecut casa pe numele Lidiei. Mama a leșinat când a aflat. Tata a început să vorbească despre avocați și procese.

Într-o seară, am visat-o pe bunica. Era în grădină, udând florile, iar eu alergam spre ea strigând:

— Bunico! De ce l-ai lăsat singur?
Ea mi-a zâmbit trist:
— Nu l-am lăsat singur… El a ales drumul lui.
M-am trezit plângând și am simțit că trebuie să fac ceva.

Am scris o scrisoare pentru bunicul:
„Dragul meu bunic,
Mi-e dor de tine. Mi-e dor de poveștile tale și de râsul tău. Nu știu dacă ai supărări pe noi sau dacă pur și simplu vrei să fii liniștit. Dar vreau să știi că te iubesc și că mereu vei fi parte din familia noastră, oricât de mult ai încerca să te îndepărtezi.”

Am pus scrisoarea în cutia poștală și am așteptat zile întregi un semn. Niciun răspuns.

Într-o duminică dimineață, am trecut pe lângă casa lui. Prin geam l-am văzut stând la masă cu Lidia, râzând la o glumă spusă de ea. Pentru prima dată după mult timp părea fericit. M-am oprit în mijlocul drumului și m-am întrebat: oare fericirea lui merită suferința noastră? Oare dragostea pentru cineva nou poate șterge toată dragostea veche?

Acum stau aici, scriind povestea asta și mă întreb: e vina noastră că l-am pierdut sau e doar felul vieții de a ne arunca în valuri? Poate cineva să fie fericit fără familie? Sau poate familia nu e mereu cea pe care o alegem noi?

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cum ați reuși să mergeți mai departe când cineva drag vă întoarce spatele?