Cadoul care a sfâșiat familia mea: Povestea unei seri de Crăciun

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Ilinca! vocea mamei a tăiat aerul din sufragerie, ascuțită ca lama unui cuțit. M-am oprit cu lingura de salată în aer, privind cum tata își strângea pumnii pe sub masă, iar sora mea, Ana, își mușca buza de jos, încercând să nu plângă. Era Ajunul Crăciunului, iar bradul sclipea în colțul camerei, dar atmosfera era mai rece decât gerul de afară.

Totul a început cu acel cadou. Un pachet mic, împachetat stângaci în hârtie roșie cu fulgi de nea, pe care îl lăsasem sub brad pentru mama. Nu era nimic extravagant — doar o carte veche de poezii de Nichita Stănescu, găsită la un anticariat. Știam că îi plăcea poezia, sau cel puțin așa crezusem mereu. Dar când a desfăcut hârtia și a văzut coperta uzată, privirea i s-a întunecat.

— O carte veche? Atât ai putut să-mi iei? a întrebat mama, vocea tremurând între dezamăgire și furie. Tata a încercat să intervină:

— Ilinca s-a gândit la tine, nu contează valoarea…

— Ba contează! Mereu am spus că nu-mi plac lucrurile vechi! Mereu! Niciodată nu mă asculți, Ilinca!

M-am simțit ca un copil prins cu mâna în borcanul cu dulceață. Am vrut să spun ceva, să mă apăr, dar cuvintele mi s-au blocat în gât. Ana s-a ridicat brusc de la masă și a ieșit din cameră, trântind ușa. Tata a rămas nemișcat, cu ochii în farfurie.

Crăciunul acela s-a terminat în tăcere. Nici colinde, nici râsete, nici povești la gura sobei. Doar liniștea apăsătoare și privirile aruncate pe furiș. În zilele următoare, mama abia dacă mi-a vorbit. Îmi răspundea monosilabic sau mă ignora complet. Tata încerca să facă glume, să destindă atmosfera, dar nimeni nu râdea. Ana dispăruse la prieteni și nu mai răspundea la telefon.

Au trecut săptămâni. Am încercat să repar lucrurile — am cumpărat flori pentru mama, am gătit ciorba ei preferată, am scris un bilet în care îmi ceream scuze. Nimic nu părea să funcționeze. Într-o seară, am auzit-o plângând în bucătărie și vorbind la telefon cu mătușa Mariana:

— Nu mai pot cu Ilinca asta… Parcă nici nu e fata mea uneori.

M-am retras în camera mea și am plâns până târziu în noapte. M-am întrebat dacă greșisem atât de tare. Era doar o carte… Dar apoi mi-am amintit toate momentele când mama îmi spusese că nu-i plac lucrurile vechi — hainele moștenite de la bunica, farfuriile ciobite pe care le păstram din nostalgie. Poate că nu o ascultasem niciodată cu adevărat.

Tata a încercat să fie mediator. Într-o duminică dimineață, ne-a adunat pe toți la masă:

— Haideți să vorbim deschis. Nu putem continua așa.

Mama a oftat adânc:

— Eu doar voiam să simt că mă cunoști… că ții cont de ce spun.

Am simțit cum mă sufoc de rușine și vinovăție:

— Îmi pare rău, mamă… Chiar am vrut să-ți fac o bucurie.

Ana a izbucnit:

— Mereu e vorba despre tine! Niciodată nu vezi ce simte Ilinca! Tot timpul trebuie să fie perfect după regulile tale!

A urmat o ceartă ca un taifun — reproșuri vechi au ieșit la suprafață: cum mama nu era niciodată mulțumită de noi, cum tata era mereu absent cu serviciul lui la CFR, cum Ana simțea că eu sunt preferata pentru că eram mai mică și mai „cuminte”.

După acea discuție, liniștea s-a adâncit și mai tare. Fiecare trăia în bula lui de tăcere și resentimente. Seara ne salutam scurt și ne retrăgeam în camerele noastre ca niște străini sub același acoperiș.

A trecut aproape un an până când am reușit să vorbim din nou ca o familie. S-a întâmplat tot de Crăciun, când Ana a venit acasă cu iubitul ei, Vlad. A adus cu ea un aer proaspăt și o energie nouă. În timp ce împodobeam bradul împreună, Vlad a întrebat:

— Care e cel mai frumos cadou pe care l-ați primit vreodată?

Ne-am privit toți stânjeniți. Mama a zâmbit amar:

— Uneori cadourile scot la iveală ce e mai urât în noi…

Am râs toți, dar râsul era amar. Apoi Ana a spus:

— Poate că ar trebui să ne ascultăm mai mult unii pe alții… Nu doar să dăm cadouri ca să bifăm o obligație.

În seara aceea am stat până târziu la povești. Am vorbit despre copilărie, despre greșeli și regrete, despre dorințe nespuse. Am plâns și am râs împreună pentru prima dată după mult timp.

Totuși, ceva s-a schimbat pentru totdeauna. Relațiile noastre au rămas fragile, ca sticla subțire — orice gest nepotrivit putea sparge din nou liniștea greu recâștigată.

Mă uit acum la acea carte de poezii pe raft și mă întreb: cât de bine îi cunoaștem cu adevărat pe cei pe care îi iubim? Și câte alte familii trăiesc aceeași tăcere din cauza unor lucruri aparent mărunte?