Căldura care ne-a înghețat sufletele

— Maria, trebuie să vorbim. Nu mai pot să mă descurc singură, facturile la căldură au crescut enorm… vocea mamei tremura pe telefon, iar eu simțeam cum mi se strânge stomacul. Era început de decembrie, afară ningea mocnit, iar în sufletul meu se adunau norii unei presimțiri sumbre.

— Mamă, știi că te ajutăm, dar ce s-a întâmplat? Parcă luna trecută ai spus că ai pus ceva bani deoparte… am întrebat, încercând să nu las să se simtă îngrijorarea din glasul meu.

— S-au dus, Maria. Nu vreau să intru în detalii la telefon. Poți să vii pe la mine diseară?

Am închis și am rămas cu privirea pierdută spre fereastră. Fratele meu, Vlad, era deja pe grupul nostru de familie:

„A sunat mama și la mine. Ceva nu e în regulă. Vii și tu diseară?”

Am răspuns scurt: „Da.”

Seara, când am intrat în apartamentul nostru vechi din cartierul Titan, am simțit imediat frigul. Mama stătea pe canapea, învelită într-o pătură groasă, cu ochii roșii de plâns. Vlad era deja acolo, cu o privire tăioasă.

— Mamă, ce se întâmplă? am întrebat direct.

Mama a oftat adânc și a început să ne explice cum facturile au crescut, cum pensia nu-i mai ajunge, cum a încercat să facă economie, dar tot nu s-a descurcat. Ne-a arătat facturile: sume uriașe pentru un apartament atât de mic.

— Dar unde sunt banii pe care i-ai pus deoparte? a întrebat Vlad.

Mama a ezitat o clipă. Apoi a spus încet:

— I-am dat lui tataie Ionel…

Am simțit cum mi se taie respirația. Tataie Ionel era fratele bunicului nostru, un om cu probleme vechi de jocuri de noroc și datorii peste datorii.

— Cum adică i-ai dat lui Ionel? Mamă, știi bine că nu-i poți avea încredere! am izbucnit.

Mama a început să plângă în hohote:

— Mi-a spus că dacă nu-l ajut, îl dau afară din casă! Că nu mai are pe nimeni! E totuși familie…

Vlad s-a ridicat nervos:

— Mereu la fel! Mereu îi ajuți pe toți și pe noi ne lași să plătim prețul! Când o să te gândești și la tine? La noi?

Am încercat să-l liniștesc pe Vlad, dar și eu simțeam furia mocnind în mine. De ani de zile mama punea mereu nevoile altora înaintea noastră. De câte ori nu rămânea fără bani pentru medicamente sau mâncare doar ca să ajute rudele care nu meritau?

— Mamă, trebuia să ne spui! Nu e corect să ne ascunzi lucruri atât de importante… am spus printre dinți.

Mama s-a strâns și mai tare în pătură:

— Nu voiam să vă supăr… Am crezut că pot rezolva singură…

Seara aceea s-a terminat cu uși trântite și tăceri grele. Vlad a plecat fără să-și ia rămas-bun. Eu am rămas lângă mama, dar nu am putut să o îmbrățișez. Mă simțeam trădată.

În zilele următoare, discuțiile dintre noi au devenit tot mai tensionate. Vlad refuza să-i mai dea bani mamei fără să știe exact pe ce îi cheltuiește. Eu mă simțeam prinsă între dorința de a o proteja și furia că ne-a mințit.

La un moment dat, tataie Ionel a venit la noi acasă. Era slab, cu ochii tulburi și hainele ponosite.

— Maria, Vlad… nu vă supărați pe mătușa voastră. Eu am greșit… Dar n-am avut altundeva unde să mă duc…

Vlad l-a privit rece:

— Și noi ce facem acum? Plătim toți pentru greșelile tale?

Ionel a plecat cu capul plecat. Mama plângea din nou.

Într-o seară târzie, am găsit-o pe mama stând la masa din bucătărie, uitându-se la o fotografie veche cu noi trei.

— Maria… crezi că sunt o mamă rea?

M-am așezat lângă ea și am luat-o de mână:

— Nu ești rea, mamă. Dar trebuie să înveți să spui „nu”. Să ai grijă și de tine. Și de noi.

A oftat adânc:

— Mi-e frică să nu rămân singură…

Am simțit atunci cât de mult o apasă singurătatea și povara familiei. Cât de greu îi era să aleagă între loialitate și supraviețuire.

Au trecut câteva luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Vlad încă e distant, eu încă mă lupt cu resentimentele. Mama încearcă să fie mai transparentă cu banii, dar rana trădării încă doare.

Mă întreb uneori: cât de mult putem ierta în familie? Unde se termină datoria față de ceilalți și unde începe grija pentru sine? Poate cineva să repare cu adevărat o încredere frântă?